Marius Stan

Motto: „Supposing that Truth is a woman—what then?” (Friedrich Nietzsche, Beyond Good and Evil)

Cu adevărat palpitantă la 1989 a fost drama autodescoperirii. Pentru fostele state comuniste, în care totul păruse acaparat de către politic, annus mirabilis a însemnat și depolitizarea propriilor populații. Vorbim de „cetăți” învăluite în tăcere, pentru că nicio societate nu se poate cunoaște pe sine dacă nu știe câți oameni se sinucid, care este rata mortalității infantile sau cum reușesc oamenii să trăiască din venituri aflate sub nivelul de subzistență.

În 1989, cetățenii fostului Bloc sovietic au fost cu adevărat hipnotizați de televiziunea liberă și de transmiterea primelor procese electorale. Au învățat noul vocabular al democrației, atât personal, cât și politic. Contemporanii lor din Occident erau, de fapt, generația care în deceniile premergătoare crease un nou tip de politică, revoluția culturală din anii ’60 și ’70, mișcările feministe sau ale drepturilor civile, o nouă conștiință a etnicității și naționalității, ecologia, politicile sexuale, pe scurt, generația care încercase să schimbe relația dintre democrația directă și cea reprezentativă. Acea generație vestică reprezenta, altfel spus, paradigma cetățeanului activ.

Populațiile din Europa de Est posedau și ele o la fel de mare sofisticare, anduranță și generozitate, derivate însă din propriile lor culturi naționale și din stoicismul cu care înduraseră inepția totalitară. Generația „democratică” fusese înfrântă la sfârșitul anilor ’60 în Europa de Est, iar dialogul dintre progresiștii Occidentali și cei de dincolo de Cortina de Fier fusese blocat.

Așa se face că esticii au ajuns într-un fel de comă existențială. Calitățile solide, trainice, care ar fi trebuit să descrie culturile naționale ale Europei de Est s-au transformat într-un fel de inerție endemică. Lipsa de putere a funcționarilor publici, fie ei birocrați de stat sau comercianți, a generat o cultură în care oamenii erau abuzați, zi după zi, de către tot felul de amploaiați, șoferi, vânzători, și abia dacă mai exista o urmă de disciplină democratică a ceea ce se cheamă serviciu public. Idealul colectiv rămăsese doar atât: un ideal. Sau un ideal care eșuase.

Lipsa de alimente, împreună cu complicațiile bizantine ale traiului zilnic, a dus la un ingenios și adesea obsesiv consumerism. Și nu a fost întotdeauna sindromul autoafirmării prin consum al Occidentului, ci răspunsul de tip justițiar în raport cu o cultură politică ce făcuse banalul acces la alimente, haine, vopsea, hârtie igienică, șurubelnițe și orice altceva, extrem de dificil. Egalitatea devenise și ea un concept viciat. Egalitatea pentru femei însemna hiper-exploatare, adică muncă multă și plată puțină. Oamenilor li s-a spus că egalitatea este ceea ce au. În aceste condiții, ce mai trebuiau să simtă, de pildă, intelectualii într-o societate în care „puterea muncitorilor” devenise adesea un alibi pentru filistinism, pauperizare și paranoia? Nu e de mirare, așadar, că un anumit dispreț pentru ceea ce ei simțeau a fi „oamenii simpli” a supraviețuit și după 1989...

Autodescoperirea colectivă a Europei de Est a fost, de asemenea, și o cutie a Pandorei în multe alte feluri. Rasismul, de pildă, nu doar că a supraviețuit socialismului, dar a fost activat de către acesta. Sexismul, nu doar că a supraviețuit socialismului de stat, dar l-a și structurat. Toate au fost experimente ale modernității mai mult sau mai puțin patriarhale și sexiste (sens larg). Rigiditatea neabătută a megaplanului politico-social și relegarea societății civile (acel spațiu al haosului benign în care oamenii chiar își trăiau viețile sociale) au însemnat că cetățenii trăiau vieți uluitor de private, că nu aveau absolut niciun spațiu pentru a dezvolta atașamente și culturi alternative legitime. Totodată, nu exista niciun spațiu pentru inițiative personale sau locale care să adreseze nevoile societății acolo unde partidul sau planul (a se citi ideologia) eșuaseră.

Criza politică a Europei de Est a fost o criză a reproducerii, adică a mijloacelor prin care societatea se reactualizează pe sine biologic și social. Femeile au fost atrase în lumea productivității prioritare, însă Partidul nu le-a întors favoarea atunci când a venit vorba de reproducere efectivă. Această desconsiderare funciară a femeilor a devenit ostensibilă în îngrijirea și protecția copilului, în educație, locuire, în îngrijirea medicală și distribuția hranei.

Pe scurt, mințile sovietizate și-au putut îndrepta atenția către translatarea unor lacuri sau către zborurile spațiale, însă nu și înspre mijloacele de contracepție, distribuția alimentară și alte nevoi de bază. A fost acest tip de criză în sfera reproducerii cel care i-a permis Partidului să arunce femeile în brațele destinului lor pre-bolșevic: gospodăria. Cineva, cumva, trebuia să aibă de-a face cu toate dificultățile cotidiene. Ca atare, femeile au fost cele trimise să facă ceea ce societatea nu putea sau nu dorea.

În același timp, mentalitatea sovietică a celebrat masculinitatea musculară a Muncitorului, a promovat cultul sacrificiului, mai degrabă decât pe cel al autoafirmării, și o cultură a dominației și controlului, mai degrabă decât una a auto-determinării, fie ea personală sau publică. Sexismul structural a fost exprimat prin suprimarea politicii subiectivității, prin atribuirea vieții private unei familii care a multiplicat drepturile bărbaților și responsabilitățile femeilor, în care masculinitatea trebuia să fie o putere deopotrivă apreciată și protejată de către femei. Din toate aceste motive laolaltă, absența pieței libere, a societății civile și, cel mai important, a politicii populare, a înghețat societatea comunistă est-europeană și a lăsat-o complet rece (sic) vizavi de provocările și problemele majorității ei (femeile). Pentru toate aceste ființe, socialismul de stat a oferit constant mai multă alienare și, alas, penibile justificări...

Încă de la sfârșitul războiului civil, Vladimir Ilici Lenin (1870–1924) a repetat obsesiv porunca „haideți să învățăm să guvernăm”. În lupta împotriva tendințelor indezirabile ale statului și mașinăriei de partid, liderul bolșevic a văzut o singură soluție: reorganizarea elitei comuniste și a conducerii de partid. Schimbările trebuiau, în viziunea sa, să vină de la vârf și să reprezinte un exemplu de urmat pentru restul societății.

La acea vreme, până și înaltele comisariate funcționau defectuos, iar Lenin nu s-a ferit să le critice. Era mai ales preocupat de funcționarea Sovnarkom (Consiliul Comisarilor Poporului), înființat pe 8 noiembrie 1917. Este și motivul pentru care, în 1922, și-a petrecut mare parte din timp cu reorganizarea întregului aparat central, pe care îl considera supradimensionat. Pe de altă parte, întorcându-se la acest tip de muncă administrativă după o lungă convalescență, Lenin a realizat că, în absența sa, partidul și guvernul nu mai lucrau în armonie și își dublau reciproc atribuțiile. Comisarii înșiși încercau să-și ocolească responsabilitățile sau se adresau în mod excesiv, chiar și pentru chestiuni mărunte, Biroului Politic.

Prima recomandare importantă pe care a făcut-o Lenin pe 23 decembrie 1922 a fost aceea de a mări la o sută numărul membrilor Comitetului Central. Spera în acest fel să atenueze rivalitățile dintre lideri și să repare pe cât posibil din imaginea șifonată a Comitetului Central prin atribuirea misiunii reconstrucției întregului aparat de stat. Nu a explicat de ce era nevoie de acest lucru, dar este lesne de imaginat cum cei șapte membri ai CC-ului se bucurau de o influență excesivă, pe care bătrânul bolșevic o abhora. După al XI-lea Congres al PCUS (27 martie–2 aprilie 1922), acești membri erau Lenin însuși, Stalin, Troțki, Zinoviev, Kamenev, Tomski și Rîkov. Este și motivul pentru care a propus înființarea unei Comisii Centrale de Control care să ia parte la munca Politburo-ului, atât activ, cât și ca entitate de supraveghere.

Totodată, Lenin s-a întors către instituția pe care tot el o crease, dar care îl dezamăgise profund: Inspecția Muncitorilor și Țăranilor (Rabkrin). Aceasta ar fi trebuit să supervizeze munca organizațiilor guvernamentale și a altor administrații, însă devenise, în cuvintele lui Orlando Figes, „un monstru birocratic și o nouă bază pentru sistemul clientelar tot mai mare al lui Stalin”. Efectul fusese așadar opus celui scontat. Trebuie spus că Rabkrin-ul s-a aflat sub conducerea lui Stalin între martie 1919 și aprilie 1922, iar la sfârșitul anilor 1920 ajunsese la 100.000 de membri.

Troțki însuși a început să atace Rabkrinul la începutul anului 1922. La acea vreme, Lenin încă apăra comisariatul și indirect pe șeful acestuia, Stalin, însă în ultimele sale scrieri îl descria ca pe un refugiu al inepției sau o adevărată cauză pierdută: „Niciun comisariat nu este mai prost organizat ca Rabkrinul, care este și complet lipsit de autoritate”. Aceste aluzii caustice, îndreptate către Stalin prin comisariatul de care era responsabil, au fost, cel mai probabil, și motivul pentru care articolul Mai bine mai puțini, dar mai buni, finalizat pe 10 februarie, a apărut în Pravda abia pe 4 martie 1923. Se pare că, inițial, majoritatea biroului politic s-a opus publicării, dar Troțki, secondat de Kamenev și Zinoviev, a insistat să apară integral.

A fost ultimul articol pe care Lenin a mai trăit să-l vadă publicat. I-ar fi plăcut să depășească vechile tradiții birocratice și i-a mustrat aspru pe intelectualii care fantasmau în legătură cu o „cultură proletară” pe acest subiect. Același Lenin, care a pretins mereu a fi un marxist ortodox, care a utilizat fără doar și poate metoda marxistă în tratarea fenomenelor sociale și care vedea chestiunea internațională în termeni de clasă, a abordat problemele guvernării mai mult ca un director executiv cu o gândire „elitistă”.

Lenin nu a aplicat metodele analizei sociale guvernului însuși și s-a mulțumit să-l privească în termenii metodelor organizaționale. Acesta era efectul situației în care se afla puterea sovietică la începutul anului 1923: puterea politică, mai ales sub Noua Politică Economică, era practic singurul instrument de acțiune care le mai rămânea bolșevicilor. Elitismul lui Lenin a fost, prin urmare, doar expresia adaptării sale la o situație în care forța motrice a regimului era reprezentată de către o autoproclamată elită...