Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Robert Capa—pe numele său Endre Friedmann—a fost unul din cei mai faimoși fotografi ai secolului XX. S-a născut la Budapesta, pe 22 octombrie 1913, și a fost crescut în atmosfera de confort și securitate a unui cămin burghez. Chiar și așa, Capa nu putea rămâne imun la pasiunile politice din propria-i țară, alăturându-se pe la 17 ani unui grup studențesc care se opunea politicilor dictatoriale ale lui Miklós Horthy.

Așa a ajuns el să-și ia viața în mâini și, în 1931, a plecat la Berlin cu intenția de a deveni scriitor. În capitala germană avea să primească și prima slujbă de fotograf, care îl va îndepărta treptat de obsesiile literare inițiale. Din ea a rezultat o fotografie dramatică a lui Lev Davidovici Troțki, fluturând pasionat din mâini în timpul unui discurs ținut în Danemarca, în fața unui grup antifascist.

Friedmann s-a opus de timpuriu politicilor fasciste și turbatului antisemitism din programele politice ale Ungariei și, mai apoi, ale Germaniei. În 1933, odată cu ascensiunea naziștilor la putere, a trebuit să se mute din nou, la Paris. Aici și-a cunoscut și marea iubire, ce avea să sfârșească tragic în Spania, câțiva ani mai târziu. Și tot aici au ales amândoi „numele de scenă” care aveau să-i ajute să-și valorifice fotografiile și, după, moartea lor, să devină parte din istoria vizuală a secolului XX: Robert Capa și Gerda Taro.

Robert Capa în timpul Războiului Civil din Spania, mai 1937
Robert Capa în timpul Războiului Civil din Spania, mai 1937

„Capa”, în maghiară, înseamnă rechin. Era porecla din copilărie a micului Endre. Personajul nostru nu a greșit deloc atunci când și-a imaginat că adoptarea unui nume americanizat îi va ajuta cariera și îl va transforma într-unul din cei mai vestiți fotografi de război.

Trebuie precizat că în anii ’30 cererea de eseuri fotografice era într-atât de mare încât editorii diverselor reviste erau obligați să apeleze adesea la fotografi liber-profesioniști (freelanceri). Crescândele tensiuni diplomatice din Europa, precum și Războiul Civil Spaniol (1936–1939), au fost toate imortalizate de către astfel de fotografi, cărora le erau încredințate misiuni vagi, ce puteau dura și luni de zile.

Timbru tipărit în Ungaria înfățișând o femeie dintr-o cooperativă agricolă din Ucraina, august, 1947
Timbru tipărit în Ungaria înfățișând o femeie dintr-o cooperativă agricolă din Ucraina, august, 1947

Și pentru că ceea ce se petrecea în Spania era perceput de unii editori și reviste ca o primă scenă dintr-un conflict european mai larg, războiul civil a devenit un subiect extrem de prețios pentru mulți din tinerii fotojurnaliști, care, asemeni lui Robert Capa, aveau să acopere nu doar Peninsula Iberică, ci și China, Al Doilea Război Mondial și câte și mai câte conflicte postbelice. Cert este că Robert Capa și-a deprins meșteșugul la fața locului, lucrând cu teribilul carnagiu spaniol. Pentru el, războiul a devenit o misiune profesională permanentă.

Decorat de Dwight D. Eisenhower, stânga, cu Medalia Libertății, 18 noiembrie 1947
Decorat de Dwight D. Eisenhower, stânga, cu Medalia Libertății, 18 noiembrie 1947

În Images of War a scris că după a doua conflagrație mondială și-ar fi dorit să rămână un fotograf de război „neangajat”, până la sfârșitul zilelor. Îl incita această libertate pe care i-o dădea freelancingul. Însă ceea ce părea a fi o convingere fermă a durat mai puțin de un an. Până în 1948, se afla deja într-un alt teatru de război, de această dată în Israel. Fotografiind pentru diverse reviste din America și Europa, sau pentru agenția Magnum, Capa a căutat mereu să fie acolo unde bărbații luptau și mureau.

Curând după ce Capa a fost ucis de explozia unei mine în Indochina, pe 25 mai 1954, prietenul său, John Steinbeck, cel împreună cu care făcuse o călătorie de 40 de zile în URSS în vara anului 1947, observa: „A dovedit că un om poate trăi din acest mediu [fotografia] și să rămână sincer cu sine. Cadrele lui nu sunt accidente. Emoția din ele nu există din întâmplare”. Tot Steinbeck fusese și cel care scrisese Introducerea la Images of War...

Robert Capa a fost genul de profesionist care, în pofida simpatiilor sale loialiste, a găsit că există o anumită semnificație universală în suferința ambelor tabere angrenate în măcelul spaniol. Într-o bună măsură, Capa a definit în opera sa ce anume ar trebui să-l preocupe pe fotojurnalist și, cu fiecare cadru pe care l-a luat, a demonstrat cât de mult însemna pentru el soarta omului.

A surprins deopotrivă morții și viii, satele distruse și toate lucrurile abandonate de cei care dispăruseră din propriile case. Fiecare femeie, soldat sau copil pe care l-a imortalizat Capa a devenit un simbol vizibil al unei lupte mentale mai importante. Pentru mulți care n-au călcat prin Spania, fotografiile lui Robert Capa s-au transformat într-o adevărată experiență emoțională.

Soldați și civili germani capturați de Divizia 17 americană, 31 martie 1945
Soldați și civili germani capturați de Divizia 17 americană, 31 martie 1945

Ultimele sale fotografii sunt mai toate prim-planuri ale nesfârșitelor coloane de refugiați încercând să treacă granița în Franța. Deși profund marcat de experiența războiului civil spaniol, a crezut cu tărie în valoarea instantaneelor sale. Știa foarte bine că un alt conflict e pe cale să izbucnească în Franța și își propusese să fie acolo când acest lucru se va petrece. Așa cum sumbru nota chiar el în Images of War, „nimeni nu mai îndrăznește să se uite în viitor”.

Moștenirea fotojurnalistică a lui Capa înseamnă mai ales o anumită preocupare pentru victimele și eroii lumii în care trăim. Tradiția pe care a definit-o pentru sine a fost una extrem de simplă și puternică: fotojurnalistul trebuie să fie implicat în timpurile sale și trebuie să discearnă anumite adevăruri durabile în mijlocul unor situații confuze și adesea brutale. „E foarte greu să te gândești la o viață fără Capa”, scria același Steinbeck după moartea prietenului său. „Și nu cred că am acceptat încă acest lucru. Însă presupun că ar trebui să fim recunoscători că atât de mult din el există încă alături de noi”.

Elfriede Jelinek împlinește astăzi frumoasa vârstă de 75 de ani, însă nu asupra acestei performanțe voi zăbovi aici, ci a felului în care a reușit scriitoarea austriacă să rămână, în ultimii peste 45 de ani, una din cele mai citite și performate autoare de limbă germană.

Principala ei calitate a fost și a rămas refuzul compromisului în chestiuni politice și estetice. Atunci, ca și acum, „furia” textelor ei are de-a face cu persistența tentației fasciste într-o lume postbelică doar aparent democratizată. Născută pe 20 octombrie 1946 în Mürzzuschlag (Stiria), dintr-o mamă catolică (cu origini româno-germane) și un tată evreu ceh (un chimist de orientare politică socialistă), Jelinek a crescut într-o societate care și-a ascuns sub preș, cum se spune, trecutul traumatic.

Elfriede Jelinek
Elfriede Jelinek

Declinul sănătății psihice a tatălui, care și avea să sfârșească într-un ospiciu, în 1969, combinat cu exigențele materne, au dus-o pe Elfriede în pragul propriului colaps mental la vârsta de doar 18 ani. Atunci și-a găsit ea, ca metode terapeutice, psihanaliza și scrisul. Curând după, influențată de celebrul Grazer Gruppe, tânăra câștiga primele premii literare și-și lansa cariera. Vorbim astăzi despre o operă eclectică, ancorată atât în eseuri politice și articole de ziar, cât și în teatru, scenarii de film și televiziune, și, desigur, romane. Jelinek a fost întotdeauna un copil teribil și, nu de puține ori, a atras mânia variilor publicuri.

În teorie, feminismul radical al Elfriedei Jelinek a funcționat alături de și nu împotriva altor accente, pentru că misoginismul nu poate fi separat de critica ideologiei, a mass media, a cripto-fascismului din cultura austriacă și a Holocaustului, pentru care Jelinek a spus că Austria ar merita o „Cupă Mondială a Uitării”. Jelinek a considerat mereu că doar acțiunea politică efectivă poate schimba ceva, nu arta în sine. Influențată de Brecht și de tradiția satirică iudaică (Karl Kraus, Franz Kafka), Jelinek depinde enorm de ironie și negativitate atunci când încearcă să-și promoveze viziunea.

Ceea ce-a interesat-o întotdeauna pe Jelinek a fost nu neapărat cum anume și-a administrat societatea austriacă trecutul deocheat, ci demonii membrilor ei, în parte. „Fascismul din noi” a fost „infecția” care i-a informat aproape fiecare rând. Nu putem explica tonul rece, aproape metalic al textelor sale fără o înțelegere exactă a presiunii enorme care este trecutul în locul din care se trage scriitoarea.

Tânăra Elfriede a urmat cursuri de artă, teatru și muzică la Viena, completându-și studiile cu o diplomă de organist. De altfel, nu puțini au fost cei care au sesizat o anumită influență muzicală în folosirea ei experimentală a limbajului ca material polifonic. Și-a început cariera de scriitoare devreme, cum spuneam, iar primii pași literari i-au fost vădit influențați de efervescenta atmosferă critică studențească a anilor ’60. Angajamentul stângist de tinerețe a rezultat și într-o scurtă înregimentare politică de partea partidului comunist austriac, cel puțin până când, așa cum mărturisea chiar autoarea, „contradicțiile interne” și-au pus amprenta și au dus la ruperea intempestivului „mariaj”. Chiar și așa, pasiunea ei pentru tot ceea ce înseamnă umanism și social a rămas neclintită.

Dintre ceilalți scriitori, o putem cel mai probabil compara cu poeta Ingeborg Bachmann (1926–1973), a cărei perspectivă radical-feministă a fost dusă mai departe de Jelinek atunci când a scris scenariul filmului Malina (1991), regizat de Werner Schroeter. Sau cu dramaturgul Thomas Bernhard (1931–1989), care a fost la rându-i un critic acerb al societății austriece și apoi, asemeni Elfriedei Jelinek, vânat de presa tabloidă și acuzat de lipsă de patriotism și alte trădări culturale.

Ceea ce-i repugnă cel mai tare laureatei Premiului Nobel din 2004 este efectul dezumanizant al puterii. Puterea din politică, din sexualitate, din relațiile interumane. Așa cum se întâmplă și în unele texte ale lui Kafka, expunerea mecanismului puterii deschide însă posibilitatea luării sale în derâdere, a ridiculizării logicii acestuia. Pentru a realiza tot acest ancoraj, Jelinek continuă, de fapt, tradiția culturală vieneză a criticii de limbaj, psihanalizei și radicalismului social.

Universul lui Sigmund Freud, Ludwig Wittgenstein și al avangardei de stânga austriece face parte din moștenirea ei mediată. Dramaturgia pare să-i domine zenitul profesional, însă doar pentru a-i demonstra și mai tare contemporaneitatea și apetitul pentru proteste scurte și percutante de tipul Bambiland. Pentru autoarea Pianistei, bine-văzută, dar insuportabilă, mereu radicală și provocatoare în intervențiile ei, lumea în care trăim reprezintă o inepuizabilă sursă de indignare. Pentru sărbătorita zilei, scrisul este o datorie publică pe viață.

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG