Marius Stan

Comuniștii bulgari au ajuns și au fost menținuți la putere prin intervenția Uniunii Sovietice. Partidul interbelic local nu depășise niciodată treizeci de mii de membri, iar societatea profund egalitară și rurală bulgară nu constituia un teren prea fertil pentru experimentul ideologic bolșevic.

Însăși preluarea puterii, pe 9 septembrie 1944, a fost posibilă doar prin neașteptata declarație de război sovietică—survenită chiar în mijlocul negocierilor de armistițiu între bulgari și Aliații occidentali—și imediata intervenție a Armatei Roșii.

### Vezi și... ###

Monolitul spart

În Bulgaria, stalinizarea s-a petrecut mult mai rapid și mai drastic decât în orice alt colț al Europei sovietizate. Lichidarea în masă a dușmanilor reali ori imaginați și teroarea primilor ani au dus la execuția lui Nikola Petkov, în septembrie 1947, și eliminarea oricărui grup anticomunist. A contat, desigur, și tradiția violenței comunismului bulgar, influențată de istoria politică bulgară și balcanică precum și de metodele represive ale lui Stalin.

Epurările din partidul local, începute odată cu excomunicarea lui Tito și reluate aproape la fel de vârtos în timpul campaniilor destalinizării hrușcioviste și disputei sino-sovietice, furnizează o altă explicație pentru natura mai degrabă dezamăgitoare a leadership-ului politic de la Sofia înainte de ianuarie 1990.

Adevărul este că prea puțini bulgari remarcabili mai fuseseră lăsați în viață sau în anticamerele puterii. Paranoia lui Stalin legată de comuniștii locali, amplificată, desigur, de defecțiunea lui Tito, a fost cea care l-a trimis la moarte, în 1949, și pe Traicho Kostov, cel care ar fi trebuit să fie succesorul natural al lui Gheorghi Dimitrov. În locul lui, Kremlinul l-a instalat pe veteranul cominternist Vulko Cervenkov, „micul Stalin” al Bulgariei.

Sub Cervenkov, 1950–1954, au fost epurați mulți alți lideri comuniști „autohtoni” și circa o sută de mii de membri de partid (aproape un sfert din numărul total) au fost excluși în mod oficial. Dar Cervenkov nu se voia doar tartor, ci și ideolog și organizator. Experiența Cominternului îi trăda aceste propensiuni. Este și motivul pentru care îndepărtarea lui s-a produs gradual și fără mari zgomote. Ea a lăsat însă un gol în conducerea partidului, în special după epurarea altor „oameni puternici” precum Gheorghi Chankov (cel mai probabil succesor al lui Cervenkov, dar epurat în 1957), Anton Iugov (ministru de Interne în anii tulburi și prim-ministru din 1956 și până la epurarea sa, în 1962) sau grupul Dobri Terpeșev–Ionko Panov (epurat în 1957), și pe care mediocritatea conducerii lui Todor Jivkov nu l-a putut umple.

Este un context care explică de ce în politica bulgară a acelor ani n-a existat nici măcar o voce care să ceară independența de Moscova sau orice alt beneficiu de pe urma dispariției lui Stalin. În realitate, se pare că tot conducerea de la Kremlin a dictat marionetelor bulgare locale o anumită relaxare internă și anumite concesii economice.

### Vezi și... ###

Bulgaria, aliatul fidel...

Perioada 1953–1957 a însemnat totuși o anumită reducere a terorii polițienești și a presiunii economice. La istorica Plenară din aprilie 1956, Cervenkov a fost învinuit, chiar dacă într-un limbaj mai degrabă blând, de favorizarea unui pernicios „cult al personalității”. Au reapărut pe prima scenă mulți din comuniștii locali, însă noua conducere nu a trădat vreo intenție de a merge mai departe pe calea „liberalizării” (chiar dacă existaseră în 1956, la fel ca în România, frământări, în special la Uniunea Scriitorilor).

Jivkov și-a consolidat gradual poziția după 1957 și, aparent, a devenit vocea lui Hrușciov. Acest lucru necesita, în primul și-n primul rând, îndepărtarea mai marilor partidului și eliminarea tendințelor centrifuge. Mai mult, ca un memento al faptului că „revizionismul” nu este o crimă mai puțin abjectă, grupul din jurul lui Dobri Terpeșev a fost pedepsit exemplar.

Triumful final al lui Todor Jivkov s-a consfințit la Congresul partidului din noiembrie 1962, care a semănat foarte mult cu ceea ce se petrecuse la Congresul al XX-lea al PCUS cu doar șase ani mai devreme. Atunci, în 1962, Jivkov și acoliții săi expuneau pentru prima oară, în detaliu, excesele și erorile din perioada „cultului personalității”, și îi învinuiau pentru toate acestea pe Vulko Cervenkov, exclus din Biroul Politic și partid, premierul Iugov și alți cinci foști șefi ai Internelor, deposedați cu toții de funcțiile guvernamentale și pozițiile în CC. Totodată, Kostov a fost reabilitat postum și au fost eliberate mai multe mii de deținuți politici, cei mai mulți comuniști.

Era evident pentru toată lumea că anumite acuzații sunt motivate de răzbunare personală, dar mai ales de nevoia de a găsi țapi-ispășitori pentru chiar rolul jucat de Jivkov înainte de 1956 și eșecurile sale economice în timpul experimentului „Marelui Salt Înainte” din 1959.

Au trebuit zece ani de lupte interne pentru ca Cervenkov să fie îndepărtat, cu Iugov ca bonus, dar, chiar și așa, destalinizarea bulgară a rămas un exercițiu de fațadă. „Pacea și unitatea” partidului lui Todor Jivkov au însemnat, de fapt, multă mediocritate și obediență oarbă față de Kremlin...

Roy Lichtenstein, una din figurile legendare ale Pop Art-ului american, s-a născut pe 27 octombrie 1923 în Manhattan, dintr-un prosper investitor imobiliar și veteran al Primului Război Mondial pe nume Milton și o mamă casnică, pe nume Beatrice.

A fost însă această mamă, născută Werner Bernardi în New Orleans și educată ca pianistă, cea care i-a expus pe Roy și Rénee, sora lui cu cinci ani mai mică, la efervescenta viață culturală newyorkeză. Lui Roy nu i-a plăcut niciodată să vorbească despre originile sale evreiești, iar povestea sa rămâne, în multe privințe, una a asimilării.

Lichtenstein a beneficiat din plin de o copilărie în Upper West Side și a petrecut, alături de cele două femei din viața sa, mama și sora, nesfârșite ceasuri la MoMA ori în sălile de concerte. Multe din aceste „escapade” îl vor ajuta pe Roy să dezvolte de timpuriu anumite interese pentru pictură, sculptură și instrumentele muzicale. Iubea jazzul, pe care îl exersa alături de propria-i trupă, în liceu, și cânta el însuși foarte bine la pian și clarinet.

În 1940, la absolvirea liceului, Roy Lichtenstein s-a decis să studieze pictura și desenul. Așa a ajuns el la faimoasa Ligă a Studenților în Artă, unde a beneficiat de îndrumarea pictorului realist american Reginald Marsh. Era un loc fantastic pentru tinerii artiști, pentru că își puteau alege efectiv mentorii. Pollock și Rothko au trecut și ei pe acolo... Experiența Ligii avea să lase o amprentă indelebilă asupra lui Roy Lichtenstein.

S-a dus apoi să studieze la Ohio State University și s-a întors acasă doar pentru a găsi o lume artistică radical transformată. Aici, în Cleveland, unde a trebuit să-și câștige existența decorând vitrine sau proiectând mobilier, a produs picturi care păreau să datoreze mai mult cubismului și suprarealismului. Chiar și așa, spunea la un moment dat artistul, „am crescut cu expresionismul abstract, iar preocuparea lui pentru alcătuiri și interacțiuni este, cred, extrem de importantă”. În 1961, într-un moment esențial al evoluției sale artistice, Lichtenstein trăda încă, prin Mickey Mouse, această convingere, atunci când încastra celebrul desen animat într-o matriță abstract-expresionistă.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Roy Lichtenstein a fost trimis pe frontul european într-un batalion de infanterie al armatei americane, reluându-și studiile și completându-le cu un master în artă abia în 1949. Influențele cubiste și expresionist abstracte ale primelor opere au fost înlocuite cu benzile desenate în anii ’60, după ce se mutase în New Jersey să predea la Universitatea Rutgers.

Faima operei lui Lichtenstein a crescut exponențial odată cu această turnură artistică, deși nu s-a bazat de la început pe o publicitate pozitivă. Să ne amintim, bunăoară, titlul sub care îl „deconstruia” revista Life în 1964: Is He the Worst Artist in the U.S.? Numai că Lichtenstein devenise deja unul din artiștii de frunte ai Pop Art-ului, iar cariera lui nu putea fi decât una de succes. De pildă, Torpedo Los!, unul din tablourile anilor ’60 care aborda tematica războiului, avea să fie vândut în 1989 cu peste cinci milioane de dolari (o sumă enormă pentru epocă).

Picturile sale au părut complet străine de temele nostalgiei și regresiei în copilărie pe care le abordează mulți din practicanții Pop Art-ului. Și tot Lichtenstein s-a distins și de o altă tendință a artiștilor PA, cu mult mai insidioasă: acea atitudine persiflantă a elitei metropolitane de tip camp („tabără”), cum o numea Susan Sontag în același frământat deceniu 6, îndreptată împotriva comunicării de masă și culturii populare. Nimic din toată această „mahalagizare” culturală la Lichtenstein! Desenele animate și reclamele au fost pur și simplu mai urgente și mai importante pentru el decât imaginile tradiționale ale „culturii înalte”.

Probabil că forța remarcabilă a operei lui Lichtenstein nu stă în simpla evoluție către un stil distinct. Puterea ei rezidă în soluția personală a artistului la marea prăbușire postbelică a genurilor artistice. Ceea ce-a făcut el a fost să perturbe și disloce într-un mod consistent elementele de normal, să subtilizeze banalul astfel încât efectele artei lui să rămână proaspete chiar și pentru un public suprasaturat cu motive PA.

Lichtenstein însuși și-a descris arta ca „anti-contemplativă, anti-nuanță, anti-evadare-din-tirania-dreptunghiului, anti-mișcare și anti-lumină, anti-mister, anti-pictură-de-calitate, anti-Zen și anti toate acele idei geniale ale mișcărilor artistice anterioare” (interviu 1963). A murit în 1997 la New York, dintr-o păcătoasă pneumonie, iar incinerarea trupului i-a zădărnicit, în chip ironic, planul de a-și avea mormântul marcat printr-o „mare și roșie săgeată-neon intermitentă”. Roy Lichtenstein a fost Dl. Cool!