Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Solidaritatea este una dintre cele mai fermecătoare valori ale speciei noastre. Pentru a fi solidari, oamenii trebuie să posede suficientă sensibilitate, empatie și imaginație. Doar astfel pot ei privi spre răul altuia ca spre un rău propriu. Solidaritatea este întotdeauna ceva mai mult decât sporadicele gesturi de caritate.

Solidaritatea înseamnă să întreprinzi anumite acțiuni de care să beneficieze grupurile vulnerabile, cele aflate în afara propriilor granițe, fără a aștepta nimic în schimb. Totodată, ea înseamnă justiție, generozitate și compasiune, virtuți despre a căror existență a stat în mod exemplar mărturie și activitatea preotului irlandez Hugh O’Flaherty, figură centrală a rezistenței anti-naziste catolice.

Secolul XX n-a produs doar eroi și morminte, ci și câțiva „profesori de solidaritate”. Printre aceștia s-a numărat și Varian Fry, un adevărat „Schindler al suprarealiștilor” europeni, cum l-a numit Francine Prose. Acest tânăr jurnalist american s-a dus în 1940 în Franța ocupată de naziști—avea doar 33 de ani—și a condus o rețea de salvare a evreilor (acte false, rute alternative către Spania și apoi Portugalia, vize, etc.) care a făcut scăpate din ghearele Behemothului totalitar mii și mii de suflete.

La momentul sosirii lui Fry la Marsilia, în vara fatidicului an, scopul lui era salvarea a 200 de intelectuali, artiști și alți activiști politici. Avea asupra sa doar 3.000 de dolari, o listă de nume pe care i-o înmânase Comitetul Salvării de Urgență (The Emergency Rescue Committee) și încrederea celui care știe că poate face diferența.

Fry a acceptat această periculoasă misiune și pentru că era un mare admirator al operei și ideilor unora dintre refugiați. Faptul că asistase cu ochii săi la izbucnirile antisemite din Germania anului 1935, în calitate de corespondent al revistei americane The Living Age, a ajutat la coagularea unei adevărate conștiințe anti-naziste. Aici a înțeles el mai bine natura național-socialismului și a fost martorul numeroaselor abuzuri îndreptate împotriva populației evreiești.

„Am avut într-un singur an experiența a zece, cincisprezece, douăzeci de ani”, declara Fry în 1945. „Uneori mă simt ca și cum mi-aș fi trăit deja viața”. Avea doar 38 de ani când făcea aceste declarații, și doar 34 când și-a terminat misiunea în Franța.

Pentru omul Varian Fry, lucrurile n-au fost deloc ușoare nici după încetarea ororii care a fost ocupația nazistă a Europei sau întoarcerea sa în Statele Unite. A divorțat, s-a transformat într-un simplu profesor de școală, a făcut ulcer, a mers la psiholog și s-a plâns că este ignorat de toată lumea, ba chiar a avut și unele probleme financiare spre finalul relativ scurtei sale vieți (n. 15 octombrie 1907–d. 13 septembrie 1967). Însă a fost și primul american declarat postum, de către Yad Vashem, „Drept între popoare”.

Cele 13 luni pe care acest temerar le-a petrecut în Franța, între august 1940 și septembrie 1941, au fost cele care le-au permis unora ca Hannah Arendt, Max Ernst, Marc Chagall, Marcel Duchamp, Arthur Koestler, Victor Serge, André Breton, Jean Arp, André Malraux, Franz Werfel și Alma Mahler, Remedios Varo, Heinrich și Golo Mann, Claude Lévi-Strauss sau chiar Valeriu Marcu, să scape cu viață din prigoana nazistă.

Într-o țară ocupată și cu un guvern de la Vichy care începuse deja să deporteze persoanele suspecte în lagăre de concentrare, consulatul unei țări neutre (SUA) era un adevărat colac de salvare pentru mulți oameni disperați. Comitetul Salvării de Urgență a fost, în acest sens, răspunsul natural, chiar dacă America anilor ’30 nu beneficia de o politică a imigrației prea generoasă. Oricum, proiectul avea girul unor personalități de prim rang precum Thomas Mann sau prima doamnă, Eleanor Roosevelt.

Cineva trebuise să ajungă efectiv la fața locului pentru a organiza distribuția vizelor, transportul, mitele și așa mai departe. Era o sarcină care presupunea un om determinat, cu abilități diplomatice și curaj, cineva făcut dintr-un aliaj special. Pe scurt, Varian Fry:

„Știam că printre oamenii blocați în Franța se aflau mulți scriitori, artiști și muzicieni ale căror opere îmi produseseră multă plăcere. Nu-i cunoșteam personal, dar aveam o mare dragoste pentru toți și multă recunoștință pentru toate acele ore de fericire pe care cărțile, tablourile și muzica lor mi le-au prilejuit. Acum, ei se aflau în pericol, iar obligația mea era să-i ajut, tot așa cum, fără să știe, mă ajutaseră și ei în trecut”.

În 1945, Fry a publicat volumul Surrender on Demand, titlu care trimitea la unul din articolele Armistițiul franco-german de la Compiègne, din iunie 1940. Cartea nu era doar o inestimabilă mărturie de solidaritate în vremuri întunecate; ea detalia, cu maximă pasiune și acuratețe, toate acțiunile întreprinse de Varian Fry și ajutoarele sale, pe teritoriu francez, spre a împiedica aplicarea acelui articol.

Nu cred că vom putea vorbi vreodată îndeajuns despre exemplul de solidaritate oferit de Varian Fry și impactul pe care l-a avut asupra umanitarismului modern. Cert este că, la un an după ce Fry a părăsit Franța, deci în 1942, Comitetul Salvării de Urgență a fuzionat cu o altă organizație fondată de Einstein în 1933 și a dat ceea ce astăzi se cheamă Comitetul Internațional de Salvare (International Rescue Committee).

Vorbim, până la urmă, despre o organizație care, în spiritul moștenirii umanitare a lui Varian Fry, a continuat să salveze vieți și să asigure asistență pentru milioane de refugiați, de la cei fugiți din Cuba lui Fidel Castro, în 1960, la valurile de năpăstuiți sirieni din 2018...

Născută în urmă cu 115 ani, pe 14 octombrie 1906, Hannah Arendt a fost una din cele mai originale minți ale secolului XX. Considerată de mulți filosoafă, ea a respins permanent această etichetă. I se părea prea încorsetantă, prea limitată pentru o intelectuală cu interese multiple, explorând domenii într-atât de diverse.

Hannah Arendt a fost și unul din cei mai mari experți în chestiunea evreiască. Spre deosebire de alți gânditori, a abordat pe larg și cu spirit critic subiectul, chiar dacă era ea însăși evreică și se definea ca atare (cu toate acestea, nu era ceea ce se cheamă o practicantă).

Cele două mari momente „controversate” ale vieții ei au fost relația (considerată „nenaturală”) cu Martin Heidegger și furtuna produsă de interpretarea pe care a oferit-o procesului lui Adolf Eichmann. În ambele cazuri, Hannah a refuzat cât se poate de ferm să fie alipită unei singure identități și unui adevăr unic. De altfel, scriitura ei, puternică și adesea caustică, n-a fost decât expunerea permanentă a unui spirit libertar interior. A atras multe antipatii și le-a ținut piept cu un incredibil curaj. Doar împotriva acestor multiple adversități a putut ea să devină legendă.

Arendt a fost una dintre cele mai libere femei pe care le-a dat omenirea, iar această libertate, nu de puține ori, a părut scandaloasă. „Am făcut doar ce-am dorit să fac”, îi spunea ea jurnalistului german Günter Gaus, în timpul faimosului interviu din 1964:

Nu i-a păsat nicicând de opinii, iar asta, în datele epocii, a stârnit vâlvă. Sigur, Hannah și Martin au avut mai mult decât o aventură—o poveste de dragoste cu implicații adânci. Calea pe care a ales să pășească mai apoi Heidegger a fost și cea care i-a permis, de fapt, ei să se distanțeze și, în același timp, să rețină câte ceva din achizițiile gândirii lui. În primul și-n primul rând, o anumită inteligență filosofică.

În ceea ce-l privește pe Eichmann, Arendt n-a făcut decât să descrie ceea ce vede, însă cu o distanță și o detașare pe care vechiul ei prieten Gershom Scholem le-a considerat lipsite de respect (vezi interpretarea ei legată de activitatea Consiliilor Evreiești pe timpul ocupației naziste). Oricare ar fi fost situația, Hannah nu i-a permis nimănui, vreodată, să-i dicteze poziția. Așa cum mărturisea chiar ea după război, nonconformismul reprezintă condiția sine qua non a devenirii intelectuale.

Arendt a crescut în Königsberg, de la 3 ani, într-o familie de evrei progresistă și seculară. Tatăl a murit când avea 7 ani, iar mama, confruntată cu antisemitismul epocii, avea să-i impună o anumită conduită reactivă. Atunci când, bunăoară, un profesor făcea vreo remarcă deplasată despre evrei, Hannah trebuia să se ridice și să părăsească imediat clasa, raportând întocmai ce se petrecuse. Martha Cohn Arendt se punea apoi să compună și trimită o scrisoare autorităților.

Pe de altă parte, dacă alți copii de vârsta ei proferau insulte antisemite, îi era interzis să le reproducă acasă și era lăsată să se descurce pe cont propriu. Aceste „reguli” ale casei Arendt, unde mama devenise figura centrală, au învățat-o cum să beneficieze de protecție (de la și față de adulți) și să-și păstreze demnitatea (față de ceilalți copii).

Pierzându-și într-atât de devreme tatăl, n-a încetat nicicând să fie „fata mamei”. Una din faimoasele ei biografe, Elisabeth Young-Bruehl, scria cum, ca adult, atunci când se afla în vreo situație neplăcută, Hannah obișnuia să se ridice și să spună, pe jumătate în engleză, jumătate în germană: „Ăsta nu-i un loc pentru fiica mamei mele”. Desigur, prima persoană care i-a vorbit vreodată în germană, hrănindu-i mintea cu tot felul de cântece și poeme, a fost Martha.

Personalitatea Hannei Arendt s-a reflectat cel mai bine în stilul scrisului său. Comparat cu anumite polemici ale așa-zișilor radicali ai anilor 1960, ceea ce-a produs Arendt reprezintă un model de austeritate stilistică. Uneori, cuvintele ei i-au trădat instinctele conservatoare, însă substanța lor a rămas cumva radicală, pentru că a știut mereu cum să instileze subtilitate și ironie.

Marea schimbare dialectică la nivelul operei s-a produs în ultima parte a vieții, când tristețea stoică a Originilor se evaporase deja, lăsând loc optimismului. Vechile regrete legate de „pierderea tradiției” s-au prefăcut tot atunci în ceea ce se cheamă atitudinea radicalului față de tradiție: distrugerea acesteia ar trebui văzută drept o bună oportunitate de a descoperi adevărurile ascunse ale strămoșilor și de a acționa cu deplina libertate de care aceștia fuseseră lipsiți.

Radicalismul Hannei Arendt n-a fost întotdeauna evident în timpul vieții, dar a existat. El a însemnat, dacă nu altceva, măcar această îndrăzneală de a merge până la rădăcinile tradiției politice occidentale și, eventual, a le repudia. A ezitat să se identifice cu orice „isme”, iar pozițiile ei nu s-au sincronizat niciodată cu cele ale stângii sau dreptei programatice.

Însă a profesat un radicalism fără soluții, adică fără alternative la această „desecrată” tradiție, iar răspunsurile ei, atunci când au venit, n-au avut menirea de a consola, ci doar de a plămădi adevărul condiției umane. Așa cum inspirat scria și Adam Kirsch într-un articol pentru The New Yorker: „Câtă vreme oamenii obișnuiți pot fi transformați peste noapte în criminali de masă, trăim încă în lumea Hannei Arendt”.

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG