Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Dmitri Șostakovici în New York Times. 20 decembrie 1931
Dmitri Șostakovici în New York Times. 20 decembrie 1931

Până la finalul deceniului trei al secolului trecut, controlul lui Stalin asupra vieții artistice era complet. Sub „Plăieșul de la Kremlin”, cultura devenise docilul tovarăș de drum al Comitetului Central, chiar dacă nu întotdeauna fără luptă și fără victime.

Unii, precum scriitorul utopist Evgheni Zamiatin, au reușit să mai apuce calea exilului. Alții, precum marea poetă Anna Ahmatova, au avut de îndurat atacuri personale și ostracizarea literară. A mai existat însă o categorie, ilustrată cel mai bine de Dmitri Șostakovici (1906–1975), a celor care au fost amenințați periodic și au supraviețuit (și compus) făcând anumite concesii. Mesajul oficial era limpede, cei care nu se conformează nu pot crea și s-ar putea să nici nu poată trăi.

Asemeni lui Eisenstein, care avusese propriile sale trepidații cu Stalin legat de Ivan cel Groaznic, sau de Vladimir Maiakovski, care s-a împușcat singur în 1930, Șostakovici părea un candidat puțin probabil pentru o epurare. Și el fusese un entuziast susținător al Revoluției, în fazele ei inițiale, și, după prima sa Simfonie—cu premiera în 1925, pe când era încă student la Conservator—, devenise feblețea establishmentului cultural sovietic.

Cea de-a doua simfonie (1927), subintitulată „Octombrie” și comemorând Revoluția bolșevică, a fost urmată la scurt timp de o a treia (1930), celebrând ziua internațională a muncitorilor.

În paralel, însă, Șostakovici începuse să dezvolte un stil muzical inovator. Așa cum scriam cândva aici, într-un text intitulat Arta și timpul, opera Lady Macbeth din regiunea Mtsensk, deși inițial aclamată, și-a dobândit „proasta” reputație abia după ce a fost înfierată în Pravda (1936).

„Gălăgie în loc de muzică” se intitula vituperantul articol care avea să-l arunce pe Șostakovici, de atunci încolo, într-o perpetuă stare de alertă și teamă. Editorialul Pravda, deși nesemnat, se credea a fi fost scris de Stalin însuși. Acuzația de formalism era evidentă, dar ea făcea mai mult decât atât: rescria regulile compoziționale. Pravda avertiza, de altfel, că lucrurile pot sfârși foarte prost pentru artistul deviant. Așa cum mărturisea chiar Șostakovici în memoriile sale, „treaba asta era prea mult pentru un singur om”.

Au început să cadă capete în jurul său, pe măsură ce epurarea stalinistă își continua neabătută demonicul marș. S-a salvat doar devenind mascota puterii sovietice, forțat să meargă, sub supraveghere, să reprezinte Uniunea Sovietică în America, să citească acolo discursuri pe care nu le-a scris, contrare gândurilor sale, forțat să citească denunțuri la adresa altor muzicieni sau să semneze articole anti-americane în Pravda, la întoarcere. Sunt doar câteva din compromisurile pe care a trebuit să le accepte așa încât operele sale să poată fi ascultate. Astfel încât să poată trăi, chiar și în acest climat opresiv, în permanentă stare de asediu existențial.

Șostakovici a fost obligat să devină un model sovietic, să accepte de trei ori Premiul Lenin și de șase ori pe cel botezat după Stalin. Refuzul de a înghiți broaștele râioase ale puterii îi era imposibil. Salvându-și pielea, o salva și pe a familie sale și își putea continua munca (deși nu pe de-a-ntregul, parte din operă rămânându-i interzisă pentru mult timp).

Apoi, tiranul a murit... fiind înlocuit cu Nikita Hrușciov, mai puțin periculos, dar mult mai insidios. Șostakovici continuă să fie trimis ca ambasador-mascotă al țării sale la demonstrații din străinătate. Julian Barnes a deconstruit remarcabil, în Zgomotul timpului, toate aceste rotițe ale unui sistem care l-a forțat pe compozitor, la un moment dat, să critice pozițiile unor Sartre, Bernard Shaw sau Picasso.

Merită insistat asupra faptului că epurările anti-formaliste ale perioadei staliniste l-au marcat profund pe Șostakovici, făcându-l să se teamă și de propria-i umbră. În orice caz, spre sfârșitul vieții sale, a mai apucat să se bucure de confirmarea poziției în panteonul cultural sovietic, iar ultimele trei simfonii au stat mărturie pentru un stil muzical reînnoit.

A treisprezecea, „Babi Yar” (performată și de Filarmonica din Berlin, zilele acestea, cu ocazia comemorării a 80 de ani de la funestul masacru nazist), cu al ei text de Evgheni Evtușenko veștejind antisemitismul rus și german deopotrivă, a fost auzită pentru prima oară în decembrie 1962, în pofida dezaprobării autorităților sovietice. Că și-a avut premiera și că a fost întâmpinată cu ropote de aplauze ar fi fost de neimaginat sub Stalin.

Implicațiile politice ale versurilor lui Evtușenko erau cât se poate de clare. Deși a treisprezecea simfonie a lui Șostakovici a fost permisă în reprezentații publice, nu a primit nicio recenzie în Pravda.

Ultimele două simfonii ale lui Șostakovici nu au fost politice în sensul obișnuit al termenului, ci au conținut elemente care erau în mod tradițional dezavuate de către autorități. A paisprezecea (1969), de pildă, reflectând obsesia lui pentru introspecție și moarte, se plasează la antipodul principiilor realismului și optimismului care ar fi trebuit să guverneze arta sovietică (iar poemele care însoțesc simfonia sunt aproape în întregime ne-ruse, contrar politicii oficiale).

Dezbaterea care contează astăzi în studiile despre Șostakovici este mai puțin despre ce-a făcut, cât despre ce-a simțit sau gândit în legătură cu acțiunile sale. Unul din autorii care au dezvoltat o adevărată obsesie șostakoviciană este și William T. Vollmann, care îi dedică bună parte din spiritul cărții Europe Central, considerându-l un mare umanist, și nu un tovarăș de drum al culturii sovietice oficiale.

Acest Șostakovici umanitar al „revizioniștilor” își are însă originile într-o iubire pentru oamenii care au suferit politic sub comunism, nu într-una pentru obiceiurile lor străvechi. Acolo unde Igor Stravinski s-a dus și a studiat basmele folcloristului Aleksandr Afanasiev și a învățat melodiile populare, Șostakovici a lipsit cu totul. El era un om din Leningrad, cu siguranță un orășean.

Este și motivul pentru care Vollmann nu-i atribuie lui Șostakovici vreo mare afecțiune pentru poporul sau pământul rus, ci ne creionează un compozitor înecat în alcool, copleșit de dragoste romantică și angoasă politică, cu o viață personală la fel de chinuită precum cea publică...

„Natura umană s-a schimbat în jurul anului 1910”, scria Virginia Woolf într-un eseu din anii ’20. Această schimbare a afectat toate relațiile umane, continua ea, „pe cele dintre stăpâni și supuși, soți și soții, părinți și copii. Iar atunci când se schimbă relațiile umane, există, în același timp, o transformare a religiei, comportamentului, politicii și literaturii” (Mr. Bennett and Mrs. Brown).

Desigur, observația scriitoarei nu face decât să confirme cât de volatilă este data nașterii acestei turnuri complexe care i-a chinuit pe intelectualii și artiștii primei decade a secolului XX. Fascinația a existat însă, chiar în doze mari, iar criticii de artă, istoricii, politologii, filologii (ș.a.m.d.) au botezat fenomenul în fel și chip: fin de siècle, avangardism, modernism, Secesiune, Art Nouveau (Jugendstil), expresionism...

Nu a lipsit doar o denumire unanim acceptată, ci și anumite categorii conceptuale necesare pentru priceperea transformărilor culturale ale acelor ani. Subiectul însuși al investigației rămâne ambiguu până în zilele noastre. Să fi fost modernismul un fenomen care s-a petrecut exclusiv în domeniul artelor sau, din contră, unul care a transformat inclusiv fundamentele discursului filosofic, științific și politic?

Este limpede că aceste interogații apar și pentru că implicațiile ideologice și politice ale modernismului s-au dovedit a fi chiar mai tulburătoare. Din acest punct de vedere, nu ne-am putut decide vreodată dacă modernismul este aliatul natural al radicalismului de stânga (așa cum a făcut-o Renato Poggioli), un precursor al fascismului (așa cum a crezut Georg Lukács), sau pur și simplu ceva apolitic.

Critica liberală a fost puternică în special în perioada interbelică, atunci când mulți reprezentanți ai ei au încercat să demonstreze că modernismul ar fi o tendință periculoasă care contribuie în mod direct la iraționalismul politic (deci la subminarea raționalității iluministe)—Julien Benda (Trădarea cărturarilor), Thomas Mann (discursurile și eseurile politice din Order of the day), Johan Huizinga (În umbra zilei de mâine).

În dispută a fost nu doar terminologia, ci și cronologia fenomenului modernist. Unii au insistat că rădăcinile sale ar fi de aflat în epoca romantică și că ar fi intim legate de ascensiunea societății burgheze (Poggioli, Daniel Bell). Alții au vorbit despre perioada post-1848, când romantismul ceda locul naturalismului și simbolismului (Lukács, Jacques Barzun). Iar alții i-au identificat originile în anii 1880, când o alienată și radicalizată generație tânără își descoperea așa-zisa vocație anti-Victoriană și începea asaltul asupra tabuurilor societății.

Au existat apoi critici care au plasat nașterea modernismului în prima decadă a secolului XX, sinonimă cu descoperirea psihanalizei, fenomenologiei, relativității fizice, mecanicii cuantice, artei abstracte, ș.a.m.d. Sau alții, care au vorbit despre Primul Război Mondial și perioada imediat următoare, când nou-descoperitele energii ale expresionismului erau canalizate și transformate în Bauhaus și suprarealism, iar legăturile cu secolul XIX erau definitiv pierdute.

Indiferent de setul de explicații pe care îl acceptăm, așa cum scria și Matei Călinescu în cele Cinci fețe, este limpede că modernitatea, în special cea estetică, trebuie înțeleasă ca un „concept de criză”, implicat într-o relație dialectică cu tradiția, cu civilizația burgheză și chiar cu el însuși.

Dacă originile modernismului sunt într-atât de controversate, decesul lui devine cu adevărat obscur, sau, oricum, puternic contestat. Să se fi petrecut el oare în anii ’30, odată cu ascensiunea fascismului și totalitarismului, sau în anii ’60, odată cu apariția postmodernismului?

Nu avem un răspuns definitiv și putem crede chiar, asemeni criticului literar american Irving Howe, că modernismul trăiește odată cu noi, destinat unei „mai dureroase și cu siguranță mai puțin demne concluzii decât cea a mișcărilor culturale anterioare: ceea ce ne așteaptă este publicitate și senzație, genul de sălbatică parodie care poate fi, într-adevăr, singura soartă mai rea ca moartea” (Decline of the New).

Istoria gândirii este istoria modelelor sale. Mecanica clasică, organismul, selecția naturală, câmpul electric ori computerul sunt câteva din „obiectele” sau sistemele care au fost utilizate prima oară spre a organiza înțelegerea noastră despre lumea naturală. Însă niciun model nu este etern, pentru că abilitatea lui de a furniza simboluri adecvate pentru structurarea lumilor sociale și naturale este ea însăși determinată istoric. Privit retrospectiv, modernismul a exprimat o astfel de turnură conceptuală, când metaforele organiciste ale romantismului au fost abandonate și înlocuite de modelele—relativiste, formaliste și chiar contingente—care au ajuns să descrie gândirea secolului XX.

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG