Marius Stan

Elfriede Jelinek împlinește astăzi frumoasa vârstă de 75 de ani, însă nu asupra acestei performanțe voi zăbovi aici, ci a felului în care a reușit scriitoarea austriacă să rămână, în ultimii peste 45 de ani, una din cele mai citite și performate autoare de limbă germană.

Principala ei calitate a fost și a rămas refuzul compromisului în chestiuni politice și estetice. Atunci, ca și acum, „furia” textelor ei are de-a face cu persistența tentației fasciste într-o lume postbelică doar aparent democratizată. Născută pe 20 octombrie 1946 în Mürzzuschlag (Stiria), dintr-o mamă catolică (cu origini româno-germane) și un tată evreu ceh (un chimist de orientare politică socialistă), Jelinek a crescut într-o societate care și-a ascuns sub preș, cum se spune, trecutul traumatic.

Declinul sănătății psihice a tatălui, care și avea să sfârșească într-un ospiciu, în 1969, combinat cu exigențele materne, au dus-o pe Elfriede în pragul propriului colaps mental la vârsta de doar 18 ani. Atunci și-a găsit ea, ca metode terapeutice, psihanaliza și scrisul. Curând după, influențată de celebrul Grazer Gruppe, tânăra câștiga primele premii literare și-și lansa cariera. Vorbim astăzi despre o operă eclectică, ancorată atât în eseuri politice și articole de ziar, cât și în teatru, scenarii de film și televiziune, și, desigur, romane. Jelinek a fost întotdeauna un copil teribil și, nu de puține ori, a atras mânia variilor publicuri.

În teorie, feminismul radical al Elfriedei Jelinek a funcționat alături de și nu împotriva altor accente, pentru că misoginismul nu poate fi separat de critica ideologiei, a mass media, a cripto-fascismului din cultura austriacă și a Holocaustului, pentru care Jelinek a spus că Austria ar merita o „Cupă Mondială a Uitării”. Jelinek a considerat mereu că doar acțiunea politică efectivă poate schimba ceva, nu arta în sine. Influențată de Brecht și de tradiția satirică iudaică (Karl Kraus, Franz Kafka), Jelinek depinde enorm de ironie și negativitate atunci când încearcă să-și promoveze viziunea.

### Vezi și... ###

Ofensiva uitării: Nedorita platformă a lui Peter Handke

Ceea ce-a interesat-o întotdeauna pe Jelinek a fost nu neapărat cum anume și-a administrat societatea austriacă trecutul deocheat, ci demonii membrilor ei, în parte. „Fascismul din noi” a fost „infecția” care i-a informat aproape fiecare rând. Nu putem explica tonul rece, aproape metalic al textelor sale fără o înțelegere exactă a presiunii enorme care este trecutul în locul din care se trage scriitoarea.

Tânăra Elfriede a urmat cursuri de artă, teatru și muzică la Viena, completându-și studiile cu o diplomă de organist. De altfel, nu puțini au fost cei care au sesizat o anumită influență muzicală în folosirea ei experimentală a limbajului ca material polifonic. Și-a început cariera de scriitoare devreme, cum spuneam, iar primii pași literari i-au fost vădit influențați de efervescenta atmosferă critică studențească a anilor ’60. Angajamentul stângist de tinerețe a rezultat și într-o scurtă înregimentare politică de partea partidului comunist austriac, cel puțin până când, așa cum mărturisea chiar autoarea, „contradicțiile interne” și-au pus amprenta și au dus la ruperea intempestivului „mariaj”. Chiar și așa, pasiunea ei pentru tot ceea ce înseamnă umanism și social a rămas neclintită.

Dintre ceilalți scriitori, o putem cel mai probabil compara cu poeta Ingeborg Bachmann (1926–1973), a cărei perspectivă radical-feministă a fost dusă mai departe de Jelinek atunci când a scris scenariul filmului Malina (1991), regizat de Werner Schroeter. Sau cu dramaturgul Thomas Bernhard (1931–1989), care a fost la rându-i un critic acerb al societății austriece și apoi, asemeni Elfriedei Jelinek, vânat de presa tabloidă și acuzat de lipsă de patriotism și alte trădări culturale.

Ceea ce-i repugnă cel mai tare laureatei Premiului Nobel din 2004 este efectul dezumanizant al puterii. Puterea din politică, din sexualitate, din relațiile interumane. Așa cum se întâmplă și în unele texte ale lui Kafka, expunerea mecanismului puterii deschide însă posibilitatea luării sale în derâdere, a ridiculizării logicii acestuia. Pentru a realiza tot acest ancoraj, Jelinek continuă, de fapt, tradiția culturală vieneză a criticii de limbaj, psihanalizei și radicalismului social.

Universul lui Sigmund Freud, Ludwig Wittgenstein și al avangardei de stânga austriece face parte din moștenirea ei mediată. Dramaturgia pare să-i domine zenitul profesional, însă doar pentru a-i demonstra și mai tare contemporaneitatea și apetitul pentru proteste scurte și percutante de tipul Bambiland. Pentru autoarea Pianistei, bine-văzută, dar insuportabilă, mereu radicală și provocatoare în intervențiile ei, lumea în care trăim reprezintă o inepuizabilă sursă de indignare. Pentru sărbătorita zilei, scrisul este o datorie publică pe viață.

Solidaritatea este una dintre cele mai fermecătoare valori ale speciei noastre. Pentru a fi solidari, oamenii trebuie să posede suficientă sensibilitate, empatie și imaginație. Doar astfel pot ei privi spre răul altuia ca spre un rău propriu. Solidaritatea este întotdeauna ceva mai mult decât sporadicele gesturi de caritate.

Solidaritatea înseamnă să întreprinzi anumite acțiuni de care să beneficieze grupurile vulnerabile, cele aflate în afara propriilor granițe, fără a aștepta nimic în schimb. Totodată, ea înseamnă justiție, generozitate și compasiune, virtuți despre a căror existență a stat în mod exemplar mărturie și activitatea preotului irlandez Hugh O’Flaherty, figură centrală a rezistenței anti-naziste catolice.

Secolul XX n-a produs doar eroi și morminte, ci și câțiva „profesori de solidaritate”. Printre aceștia s-a numărat și Varian Fry, un adevărat „Schindler al suprarealiștilor” europeni, cum l-a numit Francine Prose. Acest tânăr jurnalist american s-a dus în 1940 în Franța ocupată de naziști—avea doar 33 de ani—și a condus o rețea de salvare a evreilor (acte false, rute alternative către Spania și apoi Portugalia, vize, etc.) care a făcut scăpate din ghearele Behemothului totalitar mii și mii de suflete.

La momentul sosirii lui Fry la Marsilia, în vara fatidicului an, scopul lui era salvarea a 200 de intelectuali, artiști și alți activiști politici. Avea asupra sa doar 3.000 de dolari, o listă de nume pe care i-o înmânase Comitetul Salvării de Urgență (The Emergency Rescue Committee) și încrederea celui care știe că poate face diferența.

Fry a acceptat această periculoasă misiune și pentru că era un mare admirator al operei și ideilor unora dintre refugiați. Faptul că asistase cu ochii săi la izbucnirile antisemite din Germania anului 1935, în calitate de corespondent al revistei americane The Living Age, a ajutat la coagularea unei adevărate conștiințe anti-naziste. Aici a înțeles el mai bine natura național-socialismului și a fost martorul numeroaselor abuzuri îndreptate împotriva populației evreiești.

„Am avut într-un singur an experiența a zece, cincisprezece, douăzeci de ani”, declara Fry în 1945. „Uneori mă simt ca și cum mi-aș fi trăit deja viața”. Avea doar 38 de ani când făcea aceste declarații, și doar 34 când și-a terminat misiunea în Franța.

Pentru omul Varian Fry, lucrurile n-au fost deloc ușoare nici după încetarea ororii care a fost ocupația nazistă a Europei sau întoarcerea sa în Statele Unite. A divorțat, s-a transformat într-un simplu profesor de școală, a făcut ulcer, a mers la psiholog și s-a plâns că este ignorat de toată lumea, ba chiar a avut și unele probleme financiare spre finalul relativ scurtei sale vieți (n. 15 octombrie 1907–d. 13 septembrie 1967). Însă a fost și primul american declarat postum, de către Yad Vashem, „Drept între popoare”.

Cele 13 luni pe care acest temerar le-a petrecut în Franța, între august 1940 și septembrie 1941, au fost cele care le-au permis unora ca Hannah Arendt, Max Ernst, Marc Chagall, Marcel Duchamp, Arthur Koestler, Victor Serge, André Breton, Jean Arp, André Malraux, Franz Werfel și Alma Mahler, Remedios Varo, Heinrich și Golo Mann, Claude Lévi-Strauss sau chiar Valeriu Marcu, să scape cu viață din prigoana nazistă.

Într-o țară ocupată și cu un guvern de la Vichy care începuse deja să deporteze persoanele suspecte în lagăre de concentrare, consulatul unei țări neutre (SUA) era un adevărat colac de salvare pentru mulți oameni disperați. Comitetul Salvării de Urgență a fost, în acest sens, răspunsul natural, chiar dacă America anilor ’30 nu beneficia de o politică a imigrației prea generoasă. Oricum, proiectul avea girul unor personalități de prim rang precum Thomas Mann sau prima doamnă, Eleanor Roosevelt.

Cineva trebuise să ajungă efectiv la fața locului pentru a organiza distribuția vizelor, transportul, mitele și așa mai departe. Era o sarcină care presupunea un om determinat, cu abilități diplomatice și curaj, cineva făcut dintr-un aliaj special. Pe scurt, Varian Fry:

„Știam că printre oamenii blocați în Franța se aflau mulți scriitori, artiști și muzicieni ale căror opere îmi produseseră multă plăcere. Nu-i cunoșteam personal, dar aveam o mare dragoste pentru toți și multă recunoștință pentru toate acele ore de fericire pe care cărțile, tablourile și muzica lor mi le-au prilejuit. Acum, ei se aflau în pericol, iar obligația mea era să-i ajut, tot așa cum, fără să știe, mă ajutaseră și ei în trecut”.

În 1945, Fry a publicat volumul Surrender on Demand, titlu care trimitea la unul din articolele Armistițiul franco-german de la Compiègne, din iunie 1940. Cartea nu era doar o inestimabilă mărturie de solidaritate în vremuri întunecate; ea detalia, cu maximă pasiune și acuratețe, toate acțiunile întreprinse de Varian Fry și ajutoarele sale, pe teritoriu francez, spre a împiedica aplicarea acelui articol.

Nu cred că vom putea vorbi vreodată îndeajuns despre exemplul de solidaritate oferit de Varian Fry și impactul pe care l-a avut asupra umanitarismului modern. Cert este că, la un an după ce Fry a părăsit Franța, deci în 1942, Comitetul Salvării de Urgență a fuzionat cu o altă organizație fondată de Einstein în 1933 și a dat ceea ce astăzi se cheamă Comitetul Internațional de Salvare (International Rescue Committee).

Vorbim, până la urmă, despre o organizație care, în spiritul moștenirii umanitare a lui Varian Fry, a continuat să salveze vieți și să asigure asistență pentru milioane de refugiați, de la cei fugiți din Cuba lui Fidel Castro, în 1960, la valurile de năpăstuiți sirieni din 2018...