Marius Stan

Până pe la sfârșitul anilor ’40, partidele comuniste italian și francez, indiferent de cât de stalinizate vor fi fost în teorie, deveniseră cu mult prea largi și vag organizate spre a fi considerate în mod serios partide leniniste aparținând unor revoluționari de profesie.

Din punct de vedere al compoziției sociale, aceste partide erau similare partidelor de masă social-democrate tradiționale, însă arborau o ideologie leninistă. Fiecare partid a simțit pe pielea lui conflictul permanent dintre ideologie și activitățile cotidiene ale militanților. Și ori de câte ori a încercat partidul să acționeze „pe linie” cu abstracta lui ideologie, rezultatele au fost pur și simplu catastrofale. Organizația a crescut doar atunci când a subordonat ideologia rolului său de partid de masă al reformei și sindicaliștilor. Aceasta a fost nu doar realitatea formațiunilor de masă, ci și a micilor partide comuniste.

Progresele organizaționale au coincis cu momente politice mari în fiecare țară. Frontul Popular și războiul împotriva fascismului au transformat partidele comuniste, din fragmente sectare ale Internaționalei socialiste, în adevărate mișcări de masă. În orice caz, în tentativa lor de a susține linia sovietică, unele din manevrele politice ale partidelor s-au dovedit mai costisitoare decât altele.

Deși disciplina strictă ar fi putut stinge aceste tensiuni și conflicte interne, disoluția Cominternului în luna mai a anului 1943 și apoi a succesorului de mai scurtă durată (Cominformul) a șubrezit canalele formale de menținere a coeziunii internaționale. Pe cale de consecință, contactul liderilor partidelor comuniste europene postbelice cu Uniunea Sovietică a fost cu mult mai efemer decât al predecesorilor lor școliți de Comintern.

Poate că ar merita subliniat faptul că încă dinainte de rupturile formale din sânul mișcării comuniste globale, exigențele interne creaseră facțiuni sau curente latente, care s-au identificat cu diferiții poli atinși de propaganda de partid. Vorbim de o aripă naturală la „dreapta”, populară, favorizând o variantă timpurie a național comunismului, opusă unei la fel de naturale aripi „stângi” internaționaliste și pro-sovietice, favorizând loialitatea față de mișcarea internațională ca atare.

Aceste contradicții puteau fi depășite câtă vreme existau un singur partid comunist conducător și factorul coagulant numit loialitatea față de URSS. Ereziile lui Tito și Mao au zădărnicit în mod fatal șansele menținerii unității lumii comuniste. Deși linia titoistă a avut puternice reverberații printre cadrele comuniste din Europa Occidentală și de Est, Iugoslavia a rămas un stat relativ mic și insignifiant la scară globală, iar erezia ei era probabil sub control. Ruptura chineză, în orice caz, a dat naștere realității numită lumea comunistă policentrică, iar mișcările comuniste aflate de-acum în competiție au făcut imposibil tipul anterior de fidelitate. Probabil că doar relativul provincialism al Chinei și slăbiciunea Iugoslaviei au amânat realizarea acestui fapt...

Emergența lumii comuniste policentrice a fost acompaniată de o serie nesfârșită de traume. Discursul lui Nikita Hrușciov la cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956 a părut să certifice toate afirmațiile coșmarești ale dușmanilor ideologici despre natura societății sovietice sub I. V. Stalin. Raportul Secret a confirmat, de fapt, senzația abia ascunsă că detestații troțkiști și alți adversari socialiști nu mințiseră atunci când vorbiseră despre toate acele epurări, lagăre de muncă forțată, arbitrare măsuri polițienești, execuții în masă, tiranie și teroare îndreptată împotriva conducerii partidului.

Însă oricât de sumbră va fi fost „confirmarea” lui Hrușciov, avortata revoluție maghiară, înăbușită de tancurile sovietice, a înrăutățit infinit mai mult situația și a obligat practic fiecare partid comunist să aleagă dacă susține sau nu intervenția Armatei Roșii. Un astfel de partid nu s-ar fi putut situa de partea suprimării sovietice a Revoluției maghiare (condusă de Imre Nagy, unul liderii comuniști mai populari ai Europei de Est) fără a-și falsifica, în ochii propriilor cetățeni, dorința de a apăra suveranitatea națională.

Înăbușirea revoluției începute la Budapesta a fost, în orice caz, ultima acțiune sovietică evidentă și nepopulară pe care partidele comuniste ale Europei Occidentale au mai fost dispuse s-o accepte. Evenimentele din Ungaria le-au traumatizat, încurajând un număr de militanți să abandoneze corabia și provocând daune și mai mari organizațiilor/asociațiilor de solidaritate. Coaliția postbelică a socialiștilor și comuniștilor din Italia s-a dizolvat, dând o șansă reală unui guvern de centru-stânga. Grupuri masive de intelectuali și tovarăși de drum au început să „defecteze”, iar partidele au început să-și reafirme originile locale, estompând astfel legăturile sovietice.

Experiența maghiară a pregătit partidele pentru suprimarea ulterioară a experimentului praghez de către trupele Pactului de la Varșovia, în 1968. Abia atunci au denunțat partidele comuniste occidentale, în termeni cât se poate de răspicați, incompatibilitatea funciară dintre intervenție și propria lor viziune asupra internaționalismului socialist, anunțând astfel ceea ce avea să fie cunoscut sub denumirea de eurocomunism...

Primul parfum lansat vreodată de casa de modă Coco Chanel și prima miasmă artificială a lumii, celebrul Chanel No. 5, împlinește astăzi 100 de ani.

Pe vremea când designerița franceză îl însărcina pe parfumierul de origine rusă Ernest Beaux (1881–1961) cu crearea unui miros care să-i sintetizeze în bună măsură viața, niciunul dintre ei nu bănuia că acesta avea să se confunde cu nesfârșite decenii de povești amoroase, războaie și reconstrucții, varii rebeliuni și desfrâuri, cu actrițe și alte celebrități, regine și oameni simpli, ori pur și simplu mari transformări din istoria umanității. Începând cu 5 mai 1921, Chanel No. 5 a făcut de mii de ori înconjurul lumii, ajungând astăzi să vândă o sticluță la câteva secunde și să domine topurile preferințelor feminine de pretutindeni.

N-a fost deloc întâmplătoare nașterea acestei legende olfactive la sfârșitul Marele Război și al gripei spaniole, într-un moment în care lumea dorea cu disperare să lase în urmă un trecut traumatizant, să se agațe pur și simplu de promisiunile lumii noi. La începutul anilor ’20, trepidantele economii postbelice generaseră un alt standard de bogăție și opulență și, pentru prima oară, părea că acesta îi va fi accesibil și omului de rând. Existau radiouri fără fir și filme sonore, mașini pentru clasele de mijloc și gusturi șic la îndemâna oricui, parfumuri franțuzești presărate pe rafturile viu colorate ale magazinelor, pe scurt, o nouă eră comercială!

Era, de asemenea, epoca eroilor și a superstarurilor, epoca marilor orașe Paris și New York, a distanțelor din ce în ce mai scurte și a comunicării rapide, care au dat (toate) naștere unei culturi cosmopolite internaționale. Era, cum altfel, epoca lui Babe Ruth și a lui Charles Lindbergh, a ghidușiilor cinematice ale lui Chaplin sau a Josephinei Baker, dansând topless, an după an, sub ropotele de aplauze ale nopților interbelice...

Așa arătau culisele scenei mondiale pe care avea să pășească ideea unei femei aflată într-un moment de cumpănă al afacerilor sale. Cei o sută de clienți rafinați pe care și i-a imaginat inițial ca destinatari trebuiau ispitiți cu imaginea olfactică a femeii pariziene. Atunci când Beaux i-a pus în față mai multe eșantioane de laborator, Coco l-a ales pe al cincilea. O făcea nu doar pentru că era și cifra ei preferată, ci pentru că reușea să capteze într-un buchet de o feminitate desăvârșită notele de portocal, iasomie, santal, vanilie, vetiver sau roze. Cu siguranță că toate acestea îi aduceau lui Coco aminte de câmpurile de lângă Grasse, centrul industriei de parfumuri din sudul Franței. Tot acolo îl cunoscuse ea, de fapt, și pe Beaux, într-o vacanță petrecută pe Coasta de Azur alături de Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei.

Gabrielle Bonheur Chanel dăduse lovitura: reușise să creeze „un parfum feminin cu un miros feminin”. Ernest Beaux n-a mai trebuit să adauge decât puțină aldehidă, noul compus organic din epocă menit să intensifice notele florale fără a mai adăuga alte esențe. N-a durat foarte mult și protipendada pariziană (mai ales femeile din înalta societate) s-a familiarizat cu Chanel No. 5.

1924 a fost un an decisiv pentru soarta comercială a parfumului, pentru contractele de producție și desfacere, dar mai ales pentru prima reclamă în New York Times. Imaginea sobră a parfumului era însoțită de schița unui manechin desenat chiar de Coco Chanel. Treisprezece ani mai târziu, eroina noastră poza ea însăși pentru Harper’s Bazaar într-un efort și mai consistent de a-și promova produsul.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, casa de modă a întâmpinat mari dificultăți financiare. Din nou, geniul și inspirația Gabriellei Bonheur Chanel au salvat situația, iar ideile ei îndrăznețe (de pildă, pantalonii feminini și parfumurile) au readus curând brandul Chanel acolo unde îi fusese locul. Una din multele legende postbelice care circulă vorbește despre interminabilele cozi ale soldaților americani, dornici să cumpere câte o sticluță de Chanel 5 pentru iubitele lor. Începând cu a doua parte a anilor ’50, casa de parfumuri Chanel a ales să-și acompanieze produsul cu imaginea unor celebrități, un „mariaj” permanent între cea mai cunoscută miasmă a lumii și o lungă listă de nume de pe care n-au lipsit, de-a lungul deceniilor, Suzy Parker, Marilyn Monroe, Catherine Deneuve, Nicole Kidman și chiar Brad Pitt.

Chanel No. 5 a fost o adevărată revoluție, una care a schimbat istoria parfumurilor pentru totdeauna. A fost unul din acele produse cu adevărat rare care își iau o viață a lor proprie și devin simboluri generaționale. Vorbim, până la urmă, de un icon care împlinește un secol de stupefiantă notorietate, în contextul în care primele patru decenii de reclamă practic nu au contat.

A rămas, malgré tous les obstacles, un superb „monstru” comercial care a inspirat milioane de fani din întreaga lume cu acel gen de pasiune și loialitate la care directorii de publicitate de pe Madison Avenue, în pofida costumelor lor scrobite, pot doar să viseze...