Marius Stan

Emma Goldman (n. 27 iunie 1869–d. 14 mai 1940) rămâne poate cea mai faimoasă dintre radicalii americani. Credința ei nu a fost însă iudaismul, ca a strămoșilor, ci anarhismul. Această încredere absolută în anarhism a fost și cea care i-a animat atacurile la adresa guvernului Statelor Unite până în pragul deportării (1919), cea care a dus-o la dezvrăjirea de Uniunea Sovietică și a adus-o, după mai mult de patru decenii „biblice”, pe tărâmul făgăduit al Războiului Civil Spaniol (1936–1939).

Relația ei cu iudaismul a fost însă una neașteptat de calmă. Nu s-a revoltat niciodată și a ajuns să ignore pur și simplu tradițiile cărora, pasămite, i-ar fi aparținut. Sigur, pentru un om ca James Joyce, catolicismul pe care l-a respins însemna aproape totul și ar fi fost de negândit fără Biserica pe care o abhora. Pentru Emma Goldman, însă, așa cum o trădează chiar autobiografia sa, Living My Life, despărțirea de Iehova și poruncile sale a fost prea puțin dramatică.

Prietenul apropiat, Alexander Berkman (1870–1936), anarhist care a atentat la viața industriașului Henry Clay Frick, a împărtășit până la un punct antagonismul ei față de ortodoxismul religios. În memoriile sale, a denunțat religia drept sursa bigotismului și injustiției. Nu există în acele rânduri nimic care să indice faptul că Berkman s-ar fi identificat ca evreu.

Daniel De Leon (1852–1914), radicalul care l-a „americanizat” pe Karl Marx și a inspirat nașterea Partidului Laburist Socialist al Marii Britanii în 1903, a mers dincolo de Goldman și Berkman și și-a inventat un întreg arbore genealogic catolic. Adevărul este că puțini radicali au dus lucrurile într-atât de departe. Cu toate acestea, nu putem ignora faptul că socialistul sau anarhistul tipic al „orașului făgăduinței” numit New York era de obicei un om care și-a transferat devotamentul de la Moise la Marx.

În pofida gâlcevii lor cu Iehova, mulți dintre radicalii sfârșitului de secol XIX american erau limitați, lingvistic și cultural, la idiș, sau măcar la o audiență care vorbea acest idiom. Generația care a livrat cadre pentru Partidul Comunist American nu mai era însă la fel de încorsetată. Oameni precum Joseph Freeman (1897–1965), Howard Fast (1914–2003) sau Michael Gold (1894–1967) fuseseră născuți și crescuți în America, vorbeau și scriau în engleză, iar legăturile lor cu iudaismul erau și mai anemice decât cele ale precursorilor radicali de secol XIX.

Pentru unii ca Freeman, Gold, Fast sau Benjamin „Ben” Gitlow, și pentru o mie de alții ca ei, astăzi dați uitării, drumul n-a dus la Damasc, ci la „gara finlandeză”. Răscrucea, de această dată, n-a fost pentru ei nici abandonarea ortodoxiei, nici deziluzia legată de laissez-faire-ul capitalist. Criza tipică a radicalilor evrei ai anilor 1930 a constat în experiența convertirii de la stalinism la troțkism.

În 1944, deci după ce Al Doilea Război Mondial înlocuise cumplitele amintiri ale Marii depresiuni economice și într-o vreme când oroarea genocidului lui Adolf Hitler i-a făcut pe din ce în ce mai mulți dornici să-și afirme înrudirea cu evreii europeni, revista Contemporary Jewish Record a chestionat „tânăra generație” de evrei americani asupra relației lor cu iudaismul. A reieșit faptul că celor mai mulți dintre ei le erau indiferente evreitatea și iudaismul, și erau sau fuseseră implicați în radicalismul politic.

Din iudaismul contemporan, spunea cândva Lionel Trilling, nu s-a desprins nici măcar o singură voce de o anumită autoritate—filosofică, poetică sau chiar retorică, nemaivorbind de una religioasă. În anii ’60, după prăbușirea radicalismului politic în Statele Unite, evreii americani au continuat să susțină reviste socialiste independente precum Dissent sau New Politics. Personaje ca Daniel Bell, Saul Bellow, Alfred Kazin, Irving Howe, Norman Mailer, Philip Rahv, Philip Roth, J. D. Salinger sau chiar Lionel Trilling, spre a-i numi doar pe aceștia, au reprezentat cei mai furioși critici ai minților, moravurilor și posibilităților americane.

În pofida fundalului lor evreiesc, niciunul din acești oameni n-a rămas în istorie prin afirmarea iudaismului ca religie. Iar atunci când i-au lăudat totuși pe evrei, ei s-au gândit, cel mai probabil, la marii „disidenți”, Spinoza, Marx, Freud, Troțki, Einstein...

Dacă a existat vreodată un artist grafic care să desfidă orice categorisire, acesta a fost Saul Steinberg (n. 15 iunie 1914–d. 12 mai 1999), cunoscut lumii mai ales prin cele peste șase sute de schițe și caricaturi pentru săptămânalul american The New Yorker.

Asemeni eminentului istoric al Franței moderne, Eugen Weber, și Saul Steinberg a fost „mai întâi român, înainte să devină american”. Indiferent de cât de dificil va fi fost destinul acestor oameni, el și-a lăsat o puternică amprentă asupra preocupărilor intelectuale ale fiecăruia. Memoriile lor transnaționale s-au coagulat în povești de succes și cariere, devenind surse de gratitudine și inspirație.

Saul a fost nepotul unui croitor evreu pentru armata română și fiul lui Moritz Steinberg, care avea o afacere de cartonare și alte materiale de împachetat în județul Buzău. Deși născut la Râmnicu Sărat, Saul avea să crească în capitala României și să urmeze aici școala până la nivel universitar, mai întâi ca student la filosofie. A vrut să intre la arhitectură doar pentru că ai lui nu i-ar fi înțeles pasiunea pentru artă și oricum aveau o imagine prefabricată a vieții de succes. „Norocul” lui Saul, după cum avea s-o declare chiar el, a constat în faptul că n-a fost admis la arhitectură, ceea ce i-a netezit drumul spre Milano.

Este foarte posibil ca evreitatea lui Steinberg să fi jucat un rol în respingerea sa ca student la arhitectură și părăsirea ulterioară a țării, în toamna anului 1933. Deși decizia privind limitarea locurilor universitare pentru studenții străini (majoritatea evrei) a fost adoptată abia în 1938, „examinările speciale” funcționau încă din 1933. Și chiar și cei câțiva evrei care erau cumva admiși aveau apoi de-a face cu discriminările și corecțiile fizice aplicate de colegi, fiindu-le aproape imposibil să-și urmeze cursurile. Din cauza atmosferei de brutalitate, Steinberg abia dacă a trecut pe la filosofie în acel prim an al său ca student.

Atmosfera intens antisemită de la București avea să-l urmărească toată viața pe Steinberg. Pentru el, orice expresie ocazională de nostalgie asociată copilăriei era imediat dublată de o respingere vehementă a societății, culturii și limbii materne („Copilăria, adolescența mea în România are ceva din condiția unui negru în Mississippi”).

Ajuns la Milano la 19 ani, Saul Steinberg s-a înscris la Politehnica din oraș, ca student la arhitectură. Peste ani, avea să vorbească despre experiența italiană ca despre una inițiatică, zona sa de transformare esențială din „estic” în „occidental”. Chiar și așa, a trebuit să aștepte până în 1936 pentru a avea primul lui an bun: debutul în Bertoldo, revistă italiană de umor suprarealist, care a funcționat până în 1943. Aici avea Steinberg să-și publice desenele, între octombrie 1936 și martie 1938. Studentul pauper, care abia își dusese zilele dintr-o cameră închiriată în alta, devenise un star local.

Însă anii „paradisiaci” ai lui Steinberg erau aceiași ani ai sprijinului de masă pentru regimul fascist, un consens popular care avea să-și atingă apogeul odată cu invadarea Etiopiei de către Italia (1936) și ulterioara izolare diplomatică. Nu întâmplător, numărul de debut al revistei Bertoldo posta pe prima pagină o caricatură împotriva Ligii Națiunilor (din care Italia se și retrăsese), iar al doilea îl ironiza pe proaspăt exilatul împărat etiopian, Haile Selassie. În octombrie 1936, în numărul în care a și debutat Steinberg, prima pagină reproducea o telegramă de mulțumire a milioane de italieni către Benito Mussolini.

Despre ce va fi simțit Steinberg în legătură cu atmosfera politică în care se dezvolta ca artist nu ne-au rămas foarte multe mărturii, în afara unor conversații pe care le-a purtat în anii ’30 cu profesorul sefard de limba română Iosif Eugen Campus, cel care, la sfârșitul anilor ’40, avea să scrie și o teză de doctorat despre Dobrogeanu-Gherea. Lui Campus i-ar fi spus Steinberg că viața de artist sub Mussolini nu implica și demagogie, ceea ce, venind din partea lui, a părut un fel de „armistițiu” în lupta împotriva fascismului.

După 1942, deci după ce a ajuns la New York, trecând, în așteptarea vizei, și prin Republica Dominicană, Saul Steinberg a trebuit să dea și câteva explicații despre activitatea de presă a unui tânăr evreu în Italia lui Mussolini. Mai târziu, a pretins că desenele apărute în Bertoldo și în rivalul Settebello ar fi mult prea primitive pentru a fi reluate, însă motivul ar putea avea la fel de bine legătură cu tribulațiile biografiei sale din anii ’30. În orice caz, avem prin Steinberg una din acele situații complexe care cu greu ar fi putut fi „normalizate” într-o Americă implicată în război.

Este și motivul pentru care, așteptându-și viza de Statele Unite, a rugat-o pe verișoara sa, Henrietta Danson, care locuia la New York, să nu divulge nimic autorităților despre opera artistică din Italia fascistă. În același timp, publicase deja în The New Yorker, Harper’s Bazaar și Life și, până în 1944, beneficia de o imagine corectă politic a activităților sale italiene. A ajuns, preț de un an, în serviciul de informații al Marinei americane, acolo unde a fost introdus superiorilor drept cineva care editase și publicase într-un bine-cunoscut ziar antifascist.

La sfârșitul anilor ’70, într-o retrospectivă Steinberg organizată la Whitney Museum of American Art, artistul simțea încă nevoia să explice mariajul anilor ’30: „În Italia fascistă, unde presa controlată era predictibilă și extrem de plictisitoare, revistele de satiră deveniseră un mod de a cunoaște și alte aspecte ale vieții, care, prin natura umorului însuși, au părut subversive” (vezi biografia semnată de Harold Rosenberg).

În pofida valurilor de recunoaștere cu care l-a copleșit America, Steinberg a evitat mereu cercetarea atentă a vieții sale private. Deși aproape fiecare din desenele sale este populat cu oameni, caricaturistul evreu născut la Râmnicu Sărat n-a fost în mod special atras de această specie.

America a condensat aproape toate interesele lui Steinberg pentru scale, ierarhii, guvern, sport, materialism și natură. A fost deopotrivă atras și dezgustat de nenumăratele lui odisei. Aici, în mijlocul libertății, prosperității și energiei Statelor Unite, Saul Steinberg a descoperit singurătatea, melancolia și dezolarea.

PS: Am auzit pentru prima oară expresia „cârpeli pe haina destinului” la regretata istorică și critică de artă Amelia Pavel (1915–2003). Ea surprinde perfect efortul de-o viață al lui Steinberg de a cădea la pace cu propriu-i trecut...