Marius Stan

Dacă a existat vreodată un artist grafic care să desfidă orice categorisire, acesta a fost Saul Steinberg (n. 15 iunie 1914–d. 12 mai 1999), cunoscut lumii mai ales prin cele peste șase sute de schițe și caricaturi pentru săptămânalul american The New Yorker.

Asemeni eminentului istoric al Franței moderne, Eugen Weber, și Saul Steinberg a fost „mai întâi român, înainte să devină american”. Indiferent de cât de dificil va fi fost destinul acestor oameni, el și-a lăsat o puternică amprentă asupra preocupărilor intelectuale ale fiecăruia. Memoriile lor transnaționale s-au coagulat în povești de succes și cariere, devenind surse de gratitudine și inspirație.

Saul a fost nepotul unui croitor evreu pentru armata română și fiul lui Moritz Steinberg, care avea o afacere de cartonare și alte materiale de împachetat în județul Buzău. Deși născut la Râmnicu Sărat, Saul avea să crească în capitala României și să urmeze aici școala până la nivel universitar, mai întâi ca student la filosofie. A vrut să intre la arhitectură doar pentru că ai lui nu i-ar fi înțeles pasiunea pentru artă și oricum aveau o imagine prefabricată a vieții de succes. „Norocul” lui Saul, după cum avea s-o declare chiar el, a constat în faptul că n-a fost admis la arhitectură, ceea ce i-a netezit drumul spre Milano.

Este foarte posibil ca evreitatea lui Steinberg să fi jucat un rol în respingerea sa ca student la arhitectură și părăsirea ulterioară a țării, în toamna anului 1933. Deși decizia privind limitarea locurilor universitare pentru studenții străini (majoritatea evrei) a fost adoptată abia în 1938, „examinările speciale” funcționau încă din 1933. Și chiar și cei câțiva evrei care erau cumva admiși aveau apoi de-a face cu discriminările și corecțiile fizice aplicate de colegi, fiindu-le aproape imposibil să-și urmeze cursurile. Din cauza atmosferei de brutalitate, Steinberg abia dacă a trecut pe la filosofie în acel prim an al său ca student.

Atmosfera intens antisemită de la București avea să-l urmărească toată viața pe Steinberg. Pentru el, orice expresie ocazională de nostalgie asociată copilăriei era imediat dublată de o respingere vehementă a societății, culturii și limbii materne („Copilăria, adolescența mea în România are ceva din condiția unui negru în Mississippi”).

Ajuns la Milano la 19 ani, Saul Steinberg s-a înscris la Politehnica din oraș, ca student la arhitectură. Peste ani, avea să vorbească despre experiența italiană ca despre una inițiatică, zona sa de transformare esențială din „estic” în „occidental”. Chiar și așa, a trebuit să aștepte până în 1936 pentru a avea primul lui an bun: debutul în Bertoldo, revistă italiană de umor suprarealist, care a funcționat până în 1943. Aici avea Steinberg să-și publice desenele, între octombrie 1936 și martie 1938. Studentul pauper, care abia își dusese zilele dintr-o cameră închiriată în alta, devenise un star local.

Însă anii „paradisiaci” ai lui Steinberg erau aceiași ani ai sprijinului de masă pentru regimul fascist, un consens popular care avea să-și atingă apogeul odată cu invadarea Etiopiei de către Italia (1936) și ulterioara izolare diplomatică. Nu întâmplător, numărul de debut al revistei Bertoldo posta pe prima pagină o caricatură împotriva Ligii Națiunilor (din care Italia se și retrăsese), iar al doilea îl ironiza pe proaspăt exilatul împărat etiopian, Haile Selassie. În octombrie 1936, în numărul în care a și debutat Steinberg, prima pagină reproducea o telegramă de mulțumire a milioane de italieni către Benito Mussolini.

Despre ce va fi simțit Steinberg în legătură cu atmosfera politică în care se dezvolta ca artist nu ne-au rămas foarte multe mărturii, în afara unor conversații pe care le-a purtat în anii ’30 cu profesorul sefard de limba română Iosif Eugen Campus, cel care, la sfârșitul anilor ’40, avea să scrie și o teză de doctorat despre Dobrogeanu-Gherea. Lui Campus i-ar fi spus Steinberg că viața de artist sub Mussolini nu implica și demagogie, ceea ce, venind din partea lui, a părut un fel de „armistițiu” în lupta împotriva fascismului.

După 1942, deci după ce a ajuns la New York, trecând, în așteptarea vizei, și prin Republica Dominicană, Saul Steinberg a trebuit să dea și câteva explicații despre activitatea de presă a unui tânăr evreu în Italia lui Mussolini. Mai târziu, a pretins că desenele apărute în Bertoldo și în rivalul Settebello ar fi mult prea primitive pentru a fi reluate, însă motivul ar putea avea la fel de bine legătură cu tribulațiile biografiei sale din anii ’30. În orice caz, avem prin Steinberg una din acele situații complexe care cu greu ar fi putut fi „normalizate” într-o Americă implicată în război.

Este și motivul pentru care, așteptându-și viza de Statele Unite, a rugat-o pe verișoara sa, Henrietta Danson, care locuia la New York, să nu divulge nimic autorităților despre opera artistică din Italia fascistă. În același timp, publicase deja în The New Yorker, Harper’s Bazaar și Life și, până în 1944, beneficia de o imagine corectă politic a activităților sale italiene. A ajuns, preț de un an, în serviciul de informații al Marinei americane, acolo unde a fost introdus superiorilor drept cineva care editase și publicase într-un bine-cunoscut ziar antifascist.

La sfârșitul anilor ’70, într-o retrospectivă Steinberg organizată la Whitney Museum of American Art, artistul simțea încă nevoia să explice mariajul anilor ’30: „În Italia fascistă, unde presa controlată era predictibilă și extrem de plictisitoare, revistele de satiră deveniseră un mod de a cunoaște și alte aspecte ale vieții, care, prin natura umorului însuși, au părut subversive” (vezi biografia semnată de Harold Rosenberg).

În pofida valurilor de recunoaștere cu care l-a copleșit America, Steinberg a evitat mereu cercetarea atentă a vieții sale private. Deși aproape fiecare din desenele sale este populat cu oameni, caricaturistul evreu născut la Râmnicu Sărat n-a fost în mod special atras de această specie.

America a condensat aproape toate interesele lui Steinberg pentru scale, ierarhii, guvern, sport, materialism și natură. A fost deopotrivă atras și dezgustat de nenumăratele lui odisei. Aici, în mijlocul libertății, prosperității și energiei Statelor Unite, Saul Steinberg a descoperit singurătatea, melancolia și dezolarea.

PS: Am auzit pentru prima oară expresia „cârpeli pe haina destinului” la regretata istorică și critică de artă Amelia Pavel (1915–2003). Ea surprinde perfect efortul de-o viață al lui Steinberg de a cădea la pace cu propriu-i trecut...

Până pe la sfârșitul anilor ’40, partidele comuniste italian și francez, indiferent de cât de stalinizate vor fi fost în teorie, deveniseră cu mult prea largi și vag organizate spre a fi considerate în mod serios partide leniniste aparținând unor revoluționari de profesie.

Din punct de vedere al compoziției sociale, aceste partide erau similare partidelor de masă social-democrate tradiționale, însă arborau o ideologie leninistă. Fiecare partid a simțit pe pielea lui conflictul permanent dintre ideologie și activitățile cotidiene ale militanților. Și ori de câte ori a încercat partidul să acționeze „pe linie” cu abstracta lui ideologie, rezultatele au fost pur și simplu catastrofale. Organizația a crescut doar atunci când a subordonat ideologia rolului său de partid de masă al reformei și sindicaliștilor. Aceasta a fost nu doar realitatea formațiunilor de masă, ci și a micilor partide comuniste.

Progresele organizaționale au coincis cu momente politice mari în fiecare țară. Frontul Popular și războiul împotriva fascismului au transformat partidele comuniste, din fragmente sectare ale Internaționalei socialiste, în adevărate mișcări de masă. În orice caz, în tentativa lor de a susține linia sovietică, unele din manevrele politice ale partidelor s-au dovedit mai costisitoare decât altele.

Deși disciplina strictă ar fi putut stinge aceste tensiuni și conflicte interne, disoluția Cominternului în luna mai a anului 1943 și apoi a succesorului de mai scurtă durată (Cominformul) a șubrezit canalele formale de menținere a coeziunii internaționale. Pe cale de consecință, contactul liderilor partidelor comuniste europene postbelice cu Uniunea Sovietică a fost cu mult mai efemer decât al predecesorilor lor școliți de Comintern.

Poate că ar merita subliniat faptul că încă dinainte de rupturile formale din sânul mișcării comuniste globale, exigențele interne creaseră facțiuni sau curente latente, care s-au identificat cu diferiții poli atinși de propaganda de partid. Vorbim de o aripă naturală la „dreapta”, populară, favorizând o variantă timpurie a național comunismului, opusă unei la fel de naturale aripi „stângi” internaționaliste și pro-sovietice, favorizând loialitatea față de mișcarea internațională ca atare.

Aceste contradicții puteau fi depășite câtă vreme existau un singur partid comunist conducător și factorul coagulant numit loialitatea față de URSS. Ereziile lui Tito și Mao au zădărnicit în mod fatal șansele menținerii unității lumii comuniste. Deși linia titoistă a avut puternice reverberații printre cadrele comuniste din Europa Occidentală și de Est, Iugoslavia a rămas un stat relativ mic și insignifiant la scară globală, iar erezia ei era probabil sub control. Ruptura chineză, în orice caz, a dat naștere realității numită lumea comunistă policentrică, iar mișcările comuniste aflate de-acum în competiție au făcut imposibil tipul anterior de fidelitate. Probabil că doar relativul provincialism al Chinei și slăbiciunea Iugoslaviei au amânat realizarea acestui fapt...

Emergența lumii comuniste policentrice a fost acompaniată de o serie nesfârșită de traume. Discursul lui Nikita Hrușciov la cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din februarie 1956 a părut să certifice toate afirmațiile coșmarești ale dușmanilor ideologici despre natura societății sovietice sub I. V. Stalin. Raportul Secret a confirmat, de fapt, senzația abia ascunsă că detestații troțkiști și alți adversari socialiști nu mințiseră atunci când vorbiseră despre toate acele epurări, lagăre de muncă forțată, arbitrare măsuri polițienești, execuții în masă, tiranie și teroare îndreptată împotriva conducerii partidului.

Însă oricât de sumbră va fi fost „confirmarea” lui Hrușciov, avortata revoluție maghiară, înăbușită de tancurile sovietice, a înrăutățit infinit mai mult situația și a obligat practic fiecare partid comunist să aleagă dacă susține sau nu intervenția Armatei Roșii. Un astfel de partid nu s-ar fi putut situa de partea suprimării sovietice a Revoluției maghiare (condusă de Imre Nagy, unul liderii comuniști mai populari ai Europei de Est) fără a-și falsifica, în ochii propriilor cetățeni, dorința de a apăra suveranitatea națională.

Înăbușirea revoluției începute la Budapesta a fost, în orice caz, ultima acțiune sovietică evidentă și nepopulară pe care partidele comuniste ale Europei Occidentale au mai fost dispuse s-o accepte. Evenimentele din Ungaria le-au traumatizat, încurajând un număr de militanți să abandoneze corabia și provocând daune și mai mari organizațiilor/asociațiilor de solidaritate. Coaliția postbelică a socialiștilor și comuniștilor din Italia s-a dizolvat, dând o șansă reală unui guvern de centru-stânga. Grupuri masive de intelectuali și tovarăși de drum au început să „defecteze”, iar partidele au început să-și reafirme originile locale, estompând astfel legăturile sovietice.

Experiența maghiară a pregătit partidele pentru suprimarea ulterioară a experimentului praghez de către trupele Pactului de la Varșovia, în 1968. Abia atunci au denunțat partidele comuniste occidentale, în termeni cât se poate de răspicați, incompatibilitatea funciară dintre intervenție și propria lor viziune asupra internaționalismului socialist, anunțând astfel ceea ce avea să fie cunoscut sub denumirea de eurocomunism...