Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Odată cu fondarea Republicii Federale Germane (RFG) în 1949 și, câteva luni mai târziu, a celei Democrate (RDG), sub patronajul Puterilor Aliate, în special Statele Unite și Uniunea Sovietică, divizarea Germaniei a reflectat întocmai falia globală dintre Vest și Est, dintre capitalism și socialism (comunism).

În doar câțiva ani, a devenit limpede că mult trâmbițatul „socialism cu față umană” nu poate prinde ușor rădăcini în RDG, dat fiind universul fundamental stalinist și conservator al sistemului dictaturii de partid (unul, nu întâmplător, dominat de bărbați). Însăși natura diversă a ordinii sociale, economice și politice din cele două state a părut să indice de la bun început formarea graduală a două literaturi și culturi distincte.

În Germania de Vest, cei mai mulți scriitori și intelectuali au avut din start rezerve serioase cu privire la această nouă și nedorită Republică Federală. Toți aceștia au găsit că ar fi extrem de dificil să se identifice cu o versiune „occidentală” a statului german. Pentru cei mai mulți dintre ei, natura provizorie a acestei Republici (confirmată, de altfel, prin constituție) a făcut imposibilă dezvoltarea oricărei forme de identificare sau de identitate națională. Însă ceea ce a agravat toate rezervele a fost dimensiunea „restaurării”, din ce în ce mai ostensibilă în RFG.

Aceste puternice tendințe restauratoare, incluzând reînarmarea și aderarea la NATO a Germaniei Federale, în 1955, au distrus orice speranță, oricât de mică, pentru un nou început, pentru o „tabula rasa” după tot acel furios Götterdämmerung, acel amurg al zeilor falși din 1945. N-ar fi deloc o exagerare să spunem că majoritatea scriitorilor vest-germani, incluzându-i și pe unii faimoși precum Günter Grass, Heinrich Böll, Hans Magnus Enzensberger sau Martin Walser, a manifestat de la început o atitudine critică față de Republica Federală Germană (una care a continuat, chiar dacă amuțită în frustrare, până în anii ’80).

Cei mai mulți dintre acești autori au crezut că reprezintă conștiințele unei națiuni divizate, că sunt moraliști și critici umaniști. În realitate, au fost toți marginalizați, încorsetați într-un fel de toleranță apăsătoare a industriei literare.

Lucrurile s-au petrecut fundamental diferit în RDG. Aici, încă de la bun început, partidul aflat la conducere, precum și majoritatea autorilor au perceput literatura ca pe o importantă forță politică și un factor social relevant. Era, de fapt, vorba de o tentativă cât se poate de serioasă de a „corija” statutul până la acea dată privat/non-public al scriitorilor și al producțiilor lor literare (ce caracterizase vreme de secole relația dintre autor și stat în Germania).

Având un astfel de obiectiv, RDG a călcat în mod conștient pe urmele tradiției uneia din cele mai importante idei ale Iluminismului: literatura joacă un rol vital în perfecționarea individului și, finalmente, a societății. Pare doar logic faptul că politica oficială a Republicii Democrate privind transformarea țării într-o națiune educată a însemnat, în termeni reali, a nu lăsa viața literară la cheremul forțelor anarhice și distructive ale unei piețe „guvernate de profit”. Doar din această perspectivă putem înțelege mai bine pretenția agasantă a RDG de a reprezenta Germania „mai bună” și de a fi singura moștenitoare legitimă a tradițiilor umaniste și progresiste germane.

Numai că, pentru a-și atinge obiectivele, partidul-stat și-a asumat de la început un rol atotcuprinzător în viața literară. Inevitabilele contradicții interne și forțe antagoniste ale acestui fel (oricât de bine intenționat) de „tutelaj” din partea sistemului, precum și baza ideologică, aveau să distorsioneze până la urmă scopurile „mărețe” și să ardă din temelii literatura și viața culturală a Germaniei de Est.

Ceea ce face din literatura redegistă un fenomen într-atât de fascinant este faptul că dezvoltarea socio-politică a țării a fost inextricabil legată de cea literară. Natura acestei relații n-a fost însă o simplă reflexie, ci o corespondență complexă și dialectică. De vreme ce literatura, asemeni artei, era menită să facă parte din „practica vieții” în RDG, ea trebuia să conțină și toate problemele și contradicțiile societății, precum și variile reacții la acestea.

Faptul că Republica Democrată ajunsese până în anii ’70 să fie privită ca lipsită de orice speranță nu i-a împiedicat pe mulți dintre scriitorii ei, unii mutați între timp în Germania de Vest, să insiste asupra unor forme utopice de socialism. Parte din dilema cu care au trebuit, mai târziu, să se confrunte acești autori era că deși priveau țara în care ajunseseră să trăiască și muncească ca pe una „străină” (RFG), ei nu puteau, și n-ar fi făcut-o, să se întoarcă în țara pe care o priveau ca fiind a lor (RDG)...

Infamul proces din 1974 intentat lui Serghei Kovaliov, „regizat” la Vilnius din motive de publicitate voit scăzută, a arătat limitele josniciei justiției sovietice: a eșuat lamentabil în a asigura standarde și criterii generale normale pentru înfăptuirea actului de justiție, precum un avocat al apărării, martori sau instanță deschisă. Apelul semnat de Andrei Saharov și adresat Federației Oamenilor de Știință Americani (FAS) vorbea în termeni alarmanți inclusiv despre starea precară de sănătate a lui Kovaliov la momentul trimiterii sale în lagărele de muncă.

Cel care s-a stins recent, pe 9 august, la vârsta de 91 de ani, marele activist pentru drepturile omului Serghei Kovaliov, făcuse, încă din anii ’70, o puternică impresie celor care îl cunoșteau. Fizicianul Iuri Abramovici Golfand (1922–1994), colegul său științific de la Universitatea din Moscova, îl descria ca pe o persoană motivată exclusiv de idealuri și convingeri morale pure. Din acest punct de vedere, viața lui Serghei Kovaliov a izvorât mereu, în chip natural, din caracterul și principiile sale morale. Pe 28 decembrie 1974, a doua zi după ce fusese arestat, Saharov spunea despre el, „Este prietenul meu apropiat. Este un om de o mare puritate spirituală și tărie, de un altruism fără margini”.

Serghei Kovaliov: Democrație și deziluzii
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:06 0:00
Link direct


Kovaliov a fost și un distins biolog, apreciat atât înăuntrul, cât și în afara granițelor comunității științifice sovietice. Atunci când a fost condamnat în 1975 pentru că făcuse cunoscute repetatele violări ale drepturilor omului în Uniunea Sovietică, sprijinul oamenilor de știință de pretutindeni a contat enorm în furnizarea unei asistențe medicale urgente, esențială supraviețuirii în condițiile aspre ale coloniei de muncă de lângă Perm.

„Crimele” lui Serghei Kovaliov, potrivit listei lungi a rechizitoriului, constau, de fapt, în stânjenitoare interpelări la adresa autorităților, în numele disidenților politici. Dorise să afle, bunăoară, de ce un anumit cibernetician fusese osândit pentru „ereziile” sale la doi ani și jumătate de închisoare psihiatrică la Dnepropetrovsk, de ce anume fusese expulzat Aleksandr Soljenițîn din Uniunea Sovietică în 1974, sau de ce mii și mii de disidenți politici și religioși sunt tratați cu brutalitate în lagăre și azile psihiatrice, doar pentru vina de a-și fi exercitat drepturile „garantate” prin constituția sovietică.

A scris și a semnat petiții în apărarea lui Vladimir Bukovski și a multor indivizi, și a făcut cunoscute lumii condițiile din închisorile politice ale lagărului sovietic. Împreună cu alți membri ai Grupului de Inițiativă, s-a asigurat de circulația unei reviste în samizdat, acolo unde erau listate și comentate toate violările și abuzurile comise împotriva drepturilor omului pe teritoriul Uniunii Sovietice. Ultimul său apel, înainte de arestare, difuzat împreună cu Andrei Saharov pe 27 decembrie 1974, cerea amnistierea tuturor prizonierilor de conștiință.


La proces, negându-i-se dreptul la un avocat, a încercat să se apere singur de acuzația de „agitație și propagandă antisovietică”. Atunci când i s-a interzis să solicite martori, a intrat în greva foamei și a părăsit sala de judecată, convins că soarta îi fusese deja pecetluită. Cei șapte ani de închisoare în regim strict, într-o colonie de muncă, plus alți trei de exil intern, aveau să se fixeze dureros pe scoarța biografică a inebranlabilului disident, însă n-aveau s-o frângă.

Nu a fost în sală atunci când procurorul a rostit verdictul, lucrurile erau dinainte știute. Din documentele pe care a acceptat să le semneze transpărea ideea că, pentru el, libertatea era ceva independent de societate. Pentru el, societatea sovietică devenise alergică la tot ce nu servea propria-i natură.

A trăit să vadă destrămarea „colosului cu picioare de lut”, zbuciumul anilor de tranziție, instaurarea graduală a unui regim post-sovietic cleptocratic și chiar demonizarea cuvintelor „democrat”, „democratic”, „democrație”, „societate civilă” sub Vladimir Putin.

A fost un observator atent și un critic la fel de acid al derapajelor autoritare din Rusia postcomunistă. A fost, deopotrivă, unul din cei mai fini portretiști ai actualului „plăieș de la Kremlin”, despre ale cărui forme mentale nu s-a sfiit să spună, în repetate rânduri, că i-ar reflecta întocmai trecutul comunist.

Pentru el, profesia de activist pentru drepturile omului a fost o chestiune de destin. Unul pe care l-a îmbrățișat, până în ultima clipă, cu seninătatea celui care știe că nu poate respira decât în adevăr. Unul care, în cuvintele sale, a fost personificat de regimul sovietic.

Serghei Kovaliov se înscrie cu drepturi legitime în marea tradiție disidentă rusă, alături de figuri legendare precum Andrei Saharov, Vladimir Bukovski, Elena Bonner, Natalia Gorbanevskaia, Andrei Amalrik și chiar „cei șapte magnifici” care îndrăzniseră să protesteze în Piața Roșie, în 1968, împotriva invaziei din Cehoslovacia, punând inevitabil bazele nesupunerii civice și datoriei de onoare într-un univers totalitar fundamentat pe minciună, teroare ideologică și egocid.

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG