Infamul proces din 1974 intentat lui Serghei Kovaliov, „regizat” la Vilnius din motive de publicitate voit scăzută, a arătat limitele josniciei justiției sovietice: a eșuat lamentabil în a asigura standarde și criterii generale normale pentru înfăptuirea actului de justiție, precum un avocat al apărării, martori sau instanță deschisă. Apelul semnat de Andrei Saharov și adresat Federației Oamenilor de Știință Americani (FAS) vorbea în termeni alarmanți inclusiv despre starea precară de sănătate a lui Kovaliov la momentul trimiterii sale în lagărele de muncă.
Cel care s-a stins recent, pe 9 august, la vârsta de 91 de ani, marele activist pentru drepturile omului Serghei Kovaliov, făcuse, încă din anii ’70, o puternică impresie celor care îl cunoșteau. Fizicianul Iuri Abramovici Golfand (1922–1994), colegul său științific de la Universitatea din Moscova, îl descria ca pe o persoană motivată exclusiv de idealuri și convingeri morale pure. Din acest punct de vedere, viața lui Serghei Kovaliov a izvorât mereu, în chip natural, din caracterul și principiile sale morale. Pe 28 decembrie 1974, a doua zi după ce fusese arestat, Saharov spunea despre el, „Este prietenul meu apropiat. Este un om de o mare puritate spirituală și tărie, de un altruism fără margini”.
Kovaliov a fost și un distins biolog, apreciat atât înăuntrul, cât și în afara granițelor comunității științifice sovietice. Atunci când a fost condamnat în 1975 pentru că făcuse cunoscute repetatele violări ale drepturilor omului în Uniunea Sovietică, sprijinul oamenilor de știință de pretutindeni a contat enorm în furnizarea unei asistențe medicale urgente, esențială supraviețuirii în condițiile aspre ale coloniei de muncă de lângă Perm.
„Crimele” lui Serghei Kovaliov, potrivit listei lungi a rechizitoriului, constau, de fapt, în stânjenitoare interpelări la adresa autorităților, în numele disidenților politici. Dorise să afle, bunăoară, de ce un anumit cibernetician fusese osândit pentru „ereziile” sale la doi ani și jumătate de închisoare psihiatrică la Dnepropetrovsk, de ce anume fusese expulzat Aleksandr Soljenițîn din Uniunea Sovietică în 1974, sau de ce mii și mii de disidenți politici și religioși sunt tratați cu brutalitate în lagăre și azile psihiatrice, doar pentru vina de a-și fi exercitat drepturile „garantate” prin constituția sovietică.
A scris și a semnat petiții în apărarea lui Vladimir Bukovski și a multor indivizi, și a făcut cunoscute lumii condițiile din închisorile politice ale lagărului sovietic. Împreună cu alți membri ai Grupului de Inițiativă, s-a asigurat de circulația unei reviste în samizdat, acolo unde erau listate și comentate toate violările și abuzurile comise împotriva drepturilor omului pe teritoriul Uniunii Sovietice. Ultimul său apel, înainte de arestare, difuzat împreună cu Andrei Saharov pe 27 decembrie 1974, cerea amnistierea tuturor prizonierilor de conștiință.
La proces, negându-i-se dreptul la un avocat, a încercat să se apere singur de acuzația de „agitație și propagandă antisovietică”. Atunci când i s-a interzis să solicite martori, a intrat în greva foamei și a părăsit sala de judecată, convins că soarta îi fusese deja pecetluită. Cei șapte ani de închisoare în regim strict, într-o colonie de muncă, plus alți trei de exil intern, aveau să se fixeze dureros pe scoarța biografică a inebranlabilului disident, însă n-aveau s-o frângă.
Nu a fost în sală atunci când procurorul a rostit verdictul, lucrurile erau dinainte știute. Din documentele pe care a acceptat să le semneze transpărea ideea că, pentru el, libertatea era ceva independent de societate. Pentru el, societatea sovietică devenise alergică la tot ce nu servea propria-i natură.
A trăit să vadă destrămarea „colosului cu picioare de lut”, zbuciumul anilor de tranziție, instaurarea graduală a unui regim post-sovietic cleptocratic și chiar demonizarea cuvintelor „democrat”, „democratic”, „democrație”, „societate civilă” sub Vladimir Putin.
A fost un observator atent și un critic la fel de acid al derapajelor autoritare din Rusia postcomunistă. A fost, deopotrivă, unul din cei mai fini portretiști ai actualului „plăieș de la Kremlin”, despre ale cărui forme mentale nu s-a sfiit să spună, în repetate rânduri, că i-ar reflecta întocmai trecutul comunist.
Pentru el, profesia de activist pentru drepturile omului a fost o chestiune de destin. Unul pe care l-a îmbrățișat, până în ultima clipă, cu seninătatea celui care știe că nu poate respira decât în adevăr. Unul care, în cuvintele sale, a fost personificat de regimul sovietic.
Serghei Kovaliov se înscrie cu drepturi legitime în marea tradiție disidentă rusă, alături de figuri legendare precum Andrei Saharov, Vladimir Bukovski, Elena Bonner, Natalia Gorbanevskaia, Andrei Amalrik și chiar „cei șapte magnifici” care îndrăzniseră să protesteze în Piața Roșie, în 1968, împotriva invaziei din Cehoslovacia, punând inevitabil bazele nesupunerii civice și datoriei de onoare într-un univers totalitar fundamentat pe minciună, teroare ideologică și egocid.