Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Cartea lui Vasili Grossman este o mărturie de un ardent, nepieritor adevăr. Un strigăt de disperare, dar și un imn pentru solidaritatea umană în timpuri sumbre când barbaria părea să triumfe. Frescă monumentală a bolșevismului în avatarul său stalinist, romanul lui Grossman, interzis chiar și în perioada „dezghețului” hrușciovist, luminează consubstanțialitatea dintre sistemele nazist și comunist. Mai mult, în dialoguri de o intensitate metafizică unică, scriitorul relevă ostilitatea comună a celor două ideologii exterministe, întemeiate pe ideea urii (de clasă, de rasă) în raport cu libertatea individului și cu drepturile omului în genere.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:23 0:00
Link direct

Romanul surprinde substratul antisemit al practicilor comuniste, universul intolerant, fanatic și meschin al nomenklaturii, afinitățile dintre exclusivismul rasist al nazismului și obsesiile xenofobe ale aparatului stalinist. Cum observa Robert Chandler, traducătorul ediției americane (din 1985) a capodoperei lui Grossman: „Nici un alt scriitor nu a stabilit mai convingător identitatea dintre nazism și comunismul sovietic. Paralelele dintre cele două sisteme sunt reliefate în chip repetat: între cariera unui funcționar tipic al partidului nazist și cea a unui aparatcik comunist; dintre gândurile unui disident german și cele ale unui disident rus; dintre un lagăr de concentrare german și unul rus”.

Imaginarul totalitar era bântuit de imaginea „intrusului”, a inamicului infiltrat, a conspirației insidioase: culacii erau agentul dizolvant al comunității perfect omogene, evreii erau văzuți ca element distructiv pe care naziștii au decis să-l anihileze. Mai ales după 1946, Stalin a îmbrățișat fixațiile naziste legate de „cosmopolitismul plutocratic”. În 1952 a avut loc înscenarea judiciară împotriva Comitetului Evreiesc Antifascist (acuzații, dintre care cei mai mulți au refuzat să „mărturisească”, au fost executați, inclusiv celebrul poet de limbă idiș Peretz Markish), apoi, la începutul anului 1953, a avut loc procesul „halatelor albe” (al doctorilor de la Kremlin). Stalin definise cândva antisemitismul drept canibalism modern. La sfârșitul vieții, devenise practicant al acestui canibalism.

Cartea lui Grossman explorează mentalitățile exclusiviste întemeiate pe sectarism resentimentar. Atunci când au loc „procese-spectacol” și execuții în masă, populația din jur nu este pur și simplu pasivă. Ea este de fapt mobilizată prin intense ritualuri menite să excite sentimente de ură, aversiune, dispreț, repulsie. „Culacul” este prezentat drept „lipitoare”, „dușmanul poporului” drept reptilă, evreul drept virus ori insectă dăunătoare (parazit, gândac, vermină). Aceste „categorii” sunt fantasmate ca lipsite de umanitate, destinate ontologic nimicirii. Scria Grossman: „Experiența a arătat că asemenea campanii fac ca majoritatea oamenilor să urmeze ordinele autorităților ca și cum ar fi hipnotizați. Există o categorie specială care contribuie activ la crearea atmosferei proprii acestor campanii: fanaticii ideologici; cei care găsesc o sângeroasă satisfacție în nenorocirile altora; precum și cei care au calcule personale, de pildă dorința de a jefui bunurile altuia, ori de a-i ocupa apartamentul, ori de a-i lua slujba. …Violența extremă a sistemelor sociale totalitare s-a dovedit capabilă să paralizeze spiritul uman pe mai multe continente. Instinctul auto-conservării este susținut de puterea hipnotică a ideologiilor globale. Acestea cer indivizilor să facă orice sacrificiu, să accepte orice mijloace, pentru a atinge scopul suprem: viitoarea grandoare a patriei, progresul mondial, viitoarea fericire a umanității, a națiunii, a unei clase”.

Vasili Grossman a trăit el însuși ceea ce Robert C. Tucker numește ascensiunea bolșevismului de extrema dreaptă: „Cartea Neagră” a crimelor împotriva populației evreiești din teritoriile ocupate de naziști, scrisă împreună cu Ilia Ehrenburg, a fost retrasă din circulație și topită.

În raport cu tezele care susțin că doar nazismul ar fi reprezentat Răul radical, comunismul fiind cumva doar rău (the lesser evil), romanul lui Grossman insistă pe faptul că bolșevismul a fost el însuși o încarnare a demonismului politic, un nihilism camuflat, dar nu mai puțin real, un sistem inuman și anti-uman, deci expresie egal de nocivă a Răului radical. Originile catastrofei nu se situau (doar) în psihologia morbidă a lui Stalin, ci în primul rând și în chip decisiv în utopia bolșevică formulată de Lenin. Iar relativismul etic al leninismului provenea din marxism, din iacobinism, din radicalismul de stânga.

Este ceea ce a înțeles pontiful ideologic comunist Mihail Suslov, membru al Biroului Politic și secretar al CC al PCUS atunci când i-a spus lui Grossman că romanul său „dușmănos” nu va fi publicat în URSS în următorii o sută de ani. Am discutat romanul lui Grossman precum și povestirea-meditație „Panta rhei” de-a lungul anilor în cadrul cursurilor mele despre comunism, fascism și radicalism politic. Le recomand ca bibliografie indispensabilă celor care studiază totalitarismul, această patologie politică ale cărei efecte sunt departe de a se fi stins.

[„Panta rhei” a apărut in românește la Humanitas, „Viață și destin” la Polirom)

Cristian Pătrășconiu mi-a lansat la un moment dat o ademenitoare și dificilă invitație. Mi-a propus ca în câteva fraze să comentez, într-o perspectivă de autobiografie intelectuală, principalele mele lucrări. Am acceptat această provocare amicală și am făcut împreună filmarea din care voi relua aici varii secvențe postate de el pe blogul său. Prima „pastilă” este despre volumul „Noua Stângă și Școala de la Frankfurt”, o dezvoltare a tezei mele de licență în sociologie susținută în iunie 1974.

Misteriosul alfabet: „Noua Stângă și Școala de la Frankfurt”
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:47 0:00
Link direct

Apărută la Editura Politică în primăvara anului 1976, cartea a fost descrisă de Andrei Marga, pe atunci lector la Universitatea din Cluj, în recenzia apărută în „Amfiteatru”, drept o „micro-sinteză despre Școala de la Frankfurt”, o constelație intelectuală extrem de influentă în acei ani, îndeosebi prin impactul exercitat asupra noilor mișcări radicale de stânga, diferite de stânga oficială a partidelor de tip leninist, dar și de mișcările instituționalizate ale socialismului democratic.

În vara acelui an avea loc Congresul Educației Politice și al Culturii Socialiste, se accentua noua glaciațiune ideologică. A scrie despre radicalismul de stânga fără a recurge la agresiuni terminologice, fără retroactive procese de intenție, a relua o tradiție brutal întreruptă prin diktatul Cominternului, odată cu condamnarea cărților lui Georg Lukács („Istorie și conștiință de clasă”) și Karl Korsch („Marxism și filosofie”) în 1923 de către Grigori Zinoviev, era departe de a fi o probă de conformism. Cartea tânărului Lukács o citisem de câteva ori. Era, vorba lui Kostas Axelos, prefațatorul ediției de la Éditions de Minuit apărută în anii '60, „le livre maudit du marxisme”. Făceam parte fără să știu din acea comunitate de intelectuali care descoperiseră în textele mesianice ale celui care fusese cândva favoritul lui Max Weber un alfabet misterios, o gramatică accesibilă în fond doar unor inițiați în enigmele posterității lui Hegel și a lui Marx. Peste ani, Horia Patapievici îmi povestea despre propria fascinație de tinerețe pentru scrierile gnostic-revoluționare ale lui Lukács. În cazul său, drumul spre tânărul Lukács a fost deschis de lecturile din Lucien Goldmann. Goldmann fusese coleg de liceu la Botoșani cu mama mea și cu sora ei, Cristina Luca…

Volumul din 1976 a fost de fapt embrionul tezei mele de doctorat susținută în 1980 cu titlul „Revoluție și Rațiune Critică: Teoria politică a Școlii de la Frankfurt și radicalismul de stânga contemporan”. Citam acolo din cărțile Hannei Arendt, inclusiv din eseurile despre violență. Nu știu să fi fost multe alte cărți în epocă în România în care să-și fi găsit loc aceste trimiteri. Poate volumul lui György Bretter, filosoful din Cluj mort atât de timpuriu, intitulat „Crez și istorie”, apărut la Kriterion cu prefața lui N. Tertulian. Am vorbit acum câțiva ani despre acea carte cu totul ieșită din tiparele vremii, cu totul altfel ca atitudine și stil, cu Zoltan Bretter, fiul filosofului, pe atunci directorul Institutului Cultural Maghiar din Bucuresti. Grație eseului lui Bretter din acel volum, am aflat despre Ervin Šinko și „povestea mirabilei iluzii”.

György Bretter a ajuns la Budapesta, a apucat să se vadă cu ultimul Lukács, să scrie eseuri remarcabile, dar Securitatea era pe urmele sale. Neo-marxismul îi deranja puternic pe potentații de la București. Teza mea de doctorat urma să apară (totuși) în colecția „Idei contemporane”, însă lucrul nu s-a mai întâmplat din cauza rămânerii mele în Occident în toamna anului 1981. Fragmente au apărut în „Revista de filosofie” între 1977 și 1981, inclusiv capitolele despre tânărul Lukács, despre Korsch, despre Gramsci și despre dialectica negativității în gândirea Școlii de la Frankfurt. Scriam atunci că „negativitatea utopică nu poate împiedica ascensiunea utopiei negative”. O formulare criptică, dar nu mai puțin sinceră și, vai, atât de actuală. Prin utopie negativă înțelegeam, firește, totalitarismele de orice culoare. Începeam astfel un traiect care avea să mă conducă înspre liberalismul clasic și către ceea ce se numește liberalismul conservator anticomunist și antifascist.

Cum observ că proliferează în online unele citate distorsionate din cartea mea de debut menite să mă prezinte drept un fel de sacerdot al dogmelor de partid, mi se pare util să reamintesc că analiza onestă a marxismului occidental nu era nici pe departe un exercițiu teoretic încurajat de ideologii oficiali. Ba chiar dimpotrivă. Propagandiștii de partid ce se auto-defineau drept filosofi considerau, nu fără motiv, Școala de la Frankfurt drept un „marxism alternativ”, iar acest lucru era aprioric suspect. Sigur, scepticismul utopic al unui Herbert Marcuse era anti-capitalist, dar nu era mai puțin anti-totalitar, măcar la nivelul respingerii raționalității instrumentale și a barbariei concentraționare. Adorno și Horkheimer intraseră în conflict deschis cu mișcările neo-stângiste care glorificau și practicau violența și anti-parlamentarismul. Habermas scrisese despre „fascismul de stânga”. Cu timpul aveam să mă despart de neo-marxism, pe urmele lui Leszek Kołakowski, de la care am învățat cum să mă feresc de cântecele de sirenă ale diverselor utopii.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG