Până în momentul morții sale în 21 august 2011, C. Ionescu-Gulian (membru titular al Academiei Române ales în 1955) a fost cel care a distrus filosofia românească. Nu a exprimat niciodată vreun regret. Decesul lui Gulian, flagelul dogmatismului în anii sovietizării anti-culturale și chiar mai târziu, a trecut neobservat și necomentat. Academia a dat un comunicat laconic în care anunța „cu întristare” stingerea din viață a unui membru prezentat ca un prolific gânditor, cu lucrări traduse peste mări și țări. Nimic despre nimicirea filosofiei românești, nici măcar un cuvânt despre „umbrele” din biografia acestui epitom al „obsedantului deceniu” în tot ce-a avut acesta mai distructiv, doar fapte pretins notabile și contribuții presupus remarcabile. Tot pe site-ul Academiei găsim informația că acest funest personaj primea și indemnizație de merit. Eu am aflat întâmplător de moartea lui Gulian, întrucât scrisesem despre personaj în 2010 și căutam posibile reacții.
Mă întreb când vor veni analizele rolului nefast al acestui ideolog, un arhitect al utopiei în sensul pervers al acestei întreprinderi, mai cu seamă între 1948 și 1965, în aneantizarea autenticelor valori ale gândirii românești, în lupta împotriva a ceea ce partidul numea „liberalism”, „obiectivism”, „trăirism”, „misticism”, „iraționalism” și „cosmopolitism”? Când se va spune cum a îndeplinit el, cu demonic zel, ordinele politrucului-șef, doctrinarul en titre Leonte Răutu? Cine i-au fost protejații și aghiotanții? Cum și-a prigonit colegii și cum a înmormântat atâtea cărți și destine în anii dogmatismului dezlănțuit? Acad. Florin Constantiniu este autorul unei cărți de amintiri intitulată „De la Răutu și Roller la Mușat și Ardeleanu apărută la Editura Enciclopedică în 2007. Mă întreb ce simțea domnia sa aflându-se atâția ani, pe post de coleg în acest „forum al consacrării” și „simbol al spiritualității” (citez de pe site-ul oficial) cu tartorul filosofiei românești în cea mai cumplită perioadă a dictaturii comuniste. C. I. Gulian nu a simbolizat spiritualitatea, ci siluirea ei.
Născut în 1914, C. I. Gulian a scris inițial două cărți promițătoare (imediat după război): „Introducere în etica nouă” și “Introducere în sociologia culturii”. Îi citise și îi cita pe lângă Marx, pe Georg Simmel, pe Max Scheler, pe Alfred și pe Max Weber. A fost însă atacat și umilit de Răutu într-un discurs de o furibundă vehemență în 1948 și s-a repliat oportunist, devenind cel mai acerb adversar al memoriei lui Titu Maiorescu, al tradiției junimismului și al raționalismului critic interbelic. I-a detestat și i-a persecutat pe un Mircea Florian, pe un Ion Petrovici, pe un Ionel Gherea și pe un P. P. Negulescu, nemaivorbind despre ura sa viscerală pentru Constantin Noica și mai ales pentru Lucian Blaga (aici se întâlnea în mișelie cu delatorul Pavel Apostol). În 1957, de pildă, Gulian, apologetul „gândirii progresiste”, nu pierdea prilejul de a pune la stâlpul infamiei „filosofia burgheziei decadente”:
Poporul român – ca toate popoarele – are față de moarte o atitudine firească, sănătoasă, considerând-o drept un fenomen natural, pe care experiența sa milenară de viață l-a integrat prin legea firii (…) Poporul nici nu se resemnează, nici nu primește cu bucurie moartea; el o acceptă numai, ca pe un fenomen firesc… A ști că moartea e un fenomen firesc și a accepta fenomenul ca o lege a firii este cu totul altceva decât dorința de moarte și glorificarea morții, pe care o predică ideologia burgheză în descompunere.
A propus, în cel mai agresiv stil jdanovist, un canon primitiv al istoriei filosofiei (românești și universale) în care „idealismul” apărea ca o patologie a spiritului cu certe implicații politice „reacționare”. Iată ce spunea profesorul Mircea Flonta, în 2003, într-o intervenție în „Ziarul Financiar” pe tema decapitării filosofiei românești, despre Gulian:
La această catedră (istoria filosofiei) erau și unii care ar fi putut preda altceva decât li se cerea. Printre aceștia, Constantin Ionescu Gulian care trăiește și astăzi. Pe atunci tânăr, se făcuse cunoscut înainte de 1948 prin câteva publicații. Eu însumi aveam o carte a lui, apărută, cred, în 1947, o lucrare de etică, în care discuta în stil academic – bazându-se în primul rând pe literatura germană – diferite sisteme, curente și orientări în domeniu. Dacă erai un cunoscător, puteai să apreciezi mai mult sau mai puțin această lucrare, dar nu puteai să negi faptul că autorul avea lecturi serioase. În 1951 însă, Gulian era de nerecunoscut. Identitatea care se detașa din cartea aceea dispăruse; îi luase locul o altă identitate!
Au urmat ciclurile de represiuni și de amăgitoare liberalizări. Gulian a supraviețuit în stratul de vârf al lumii universitare și după 1965, s-a reinventat ca specialist în folclorul african, în structuralism, și-a amintit de marile figuri ale filosofiei occidentale pe care le mistificase în scrierile sale anterioare. În 1969 i-a apărut în traducere franceză o carte despre „Hegel și filosofia crizei”, recenzată în „Le Monde des livres” de un cunoscut specialist în Școala de la Frankfurt (Jean-Michel Palmier) care îl compara cu polonezul Adam Schaff. Țin minte discuția avută atunci cu Florica Neagoe, regretata profesoară de istoria filosofiei, o victimă și o adversară ireconciliabilă a lui Gulian: „Nu te mira, presa franceză este cunoscută pentru venalitate”, mi-a spus Florica, surâzând nu fără o urmă de amărăciune. În septembrie 1965, când a avut loc înscenarea securistă de la Facultatea de Filosofie (cu studenți maltratați pe scările Rectoratului, cu exmatriculări, cu denunțări isterice și rechizitorii aberante), Florica Neagoe, specialistă în Schopenhauer, Kierkegaard și Hegel, fusese între cei care încercaseră să se opună (mai precis, refuzase să-l condamne pe decanul Tudor Bugnariu, blamat pentru relațiile cordiale cu studenții acuzați de „atitudini dușmănoase”). Nu Gulian, ai cărui protejați își începeau carierele spectaculoase (Gh. Enescu, Al. Boboc, Gh. Al. Cazan, toți acești favoriți și unul chiar nepot al lui Ilie Rădulescu, adjunctul lui Ion Iliescu la Secția de Propagandă a CC al PCR, ulterior el însuși șef de secție și secretar al CC).
