Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Motto: „Memoria este o oglindă opacă, spartă în cioburi sau, mai bine zis, alcătuită din scoici atemporale de amintiri risipite pe o plajă de uitări”. – Héctor Abad Faciolince, „Suntem deja uitarea ce vom fi” (traducere de Mariana Sipoş, Curtea Veche Publishing, 2014)

Era pe 15 septembrie 1958. Exact în acea lună a început şi ancheta tatălui meu la Comisia Controlului de Partid. Atmosfera din casă era greu respirabilă, plutea un aer ameninţător, ştiam cu toţii că se năruie ceva ce părea statornic şi previzibil. Nervii erau mereu pe cale de a exploda. Cine a văzut filmul lui Nikita Mihalkov, „Soare înşelător” („Burnt by the Sun”) ştie despre ce vorbesc. M-a însoţit la şcoală pentru prima zi a noii experienţe sora mea mai mare, Vichi, intrată atunci în clasa a XI-a, deci ultima de liceu în acele vremuri. Cealaltă soră a mea, mai mare cu şapte ani, Rodica, era şi ea acolo, am întîlnit-o în curte. Şcoala fusese pînă atunci „Şcoala medie mixtă cu limba de predare rusă”. În iunie 1958 plecaseră trupele „frăţeşti”, fuseseră conduse cu flori şi alaiuri triumfale. Tot atunci murea Petru Groza, cel care condusese guvernul-marionetă sub a cărui egidă a început comunizarea (deci colonizarea) ţării. Profesorii şi profesoarele, cu puţine excepţii, erau vorbitori de rusă. La fel şi învăţătoarele (nu-mi amintesc de niciun bărbat).

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:44 0:00
Link direct

Sigur, româna o preda o respectată doamnă de veche formaţie, Ileana Perţache, dar asta se petrecea abia în clasele mai mari. La fel, geografia o preda un profesor cu numele Ghica, se pare descendent al uneia din ramurile ilustrei familii. Matematica o preda un basarabean, Alexandru Gavrilovici, poreclit „Ceacanica” (habar n-am de ce), iar biologia, o doamnă numita Liubov Fetova. Era înaltă, corpolentă, cu părul strîns pe spate cu multe agrafe, blondă – şi avea cel puţin trei guşi. I se spunea „amoeba”. Mai era şi altă profesoară de geografie, relicvă a Şcolii Ruse, cu numele Galina Ciorbă. Să nu o uit pe profesoara de limba şi literatura rusă, Tamara Mihailovna Rosenzweig, originară din URSS. După divorţul de primul soţ, Tamara Mihailovna s-a măritat cu celebrul ilegalist şi corifeu al realismului socialist în cea mai tristă perioadă a stalinismului, Nicolae Moraru.

Surorile mele intraseră la Şcoala Rusă imediat după ce familia a revenit din URSS, în 1948. Eu, fiind născut în 1951, ştiam ceva rusă din casă (kitchen Russian) şi unele cântece învăţate la căminul (grădiniţa) CC-ului de pe Aleea Vulpache. Rusa nu mai era obligatorie în primele patru clase, apoi a încetat să mai fie obligatorie în genere (după 1962). Am ajuns deci în curtea şcolii, Vichi mi-a spus „la revedere”, ne-am înrolat pe clase în careu, am ascultat cuvintele de bun venit ale directorului. Peste un an, era instalat un nou director, profesor de geografie, Burcescu, cu figura simiescă, poreclit (Gibi), de la gibon. Ne-a preluat învăţatoarea clasei în care fusesem „repartizat”, întâia A. Învăţătoarea era o basarabeancă milităroasă, vorbea cu un pronunţat, de neconfundat, accent rusesc. O chema, ne-a spus imediat, Olga Alexandrovna Dominte. Aspră, distantă, încruntată, posomorâtă, plină de riduri, mi-a creat o stare de teribilă nelinişte. În clasa a doua am şi evadat vreo două săptămâni de la şcoală, voi povesti aventura cu alt prilej.

Norocul meu e că am nimerit în bancă (eram câte doi într-o bancă, puteam conversa în şoaptă) cu Andrei Manoliu. Tatăl său, doctor ilegalist, era directorul spitalului „Elias”. Mama era pediatră, tot în sistemul sanitar de partid. Locuiau aproape de noi, pe strada Ermil Pangrati, colț cu Zambaccian. Noi locuiam pe Grigore Mora. Făceam cel mult zece minute de la mine de-acasă până la Andrei. Eram în clasă cu Florica Jebeleanu (am rămas prieteni apropiaţi până azi, ca şi cu fratele ei mai mare cu doi ani, Tudor), cu Vlad Brucan, cu Svetlana Şchiopu, cu Vladimir (Vova) Văleanu, cu Ghiță Goldberger, cu Vasea Borilă, cu Vlad Alexa, cu Vlad Brill, cu Nelu Bănşoiu (actualul profesor de la Filosofie), cu Corina Meţianu, devenită, apoi, după căsătoria mamei ei cu poetul Radu Boureanu, Corina Boureanu. La clasa paralelă, întâia B, era învăţătoare o doamnă Munteanu. Cred că era una din puţinele vorbitoare native de română din corpul profesoral. În acea clasă erau Nicu Ceauşescu, Lena Răutu, Ioana Pintilie (fiica lui Pantiuşa). Cu unii dintre aceştia aveam să fiu coleg după 1963 la Liceul 24, azi „Jean Monnet”. Olga Alexandrova ne supraveghea atent, aveam sentimentul că intrasem într-un fel de mică temniţă. Nu-mi doream decât să scap cât mai repede de-acolo, să ajung acasă, să citesc, să ies pe stradă şi să joc handbal. Am ştiut din prima zi de şcoală că nu voi fi un tocilar, că, deşi am fost înzestrat cu o memorie excelentă, nu o voi irosi pentru toate tâmpeniile care ni se băgau pe gât. Ştiam, de asemenea, că nu voi fi un elev obedient.

Esența propagandei totalitare este să plăsmuiască o hiper-realitate, diferită de aceea a faptelor verificabile. Acum 30 de ani, când a avut loc catastrofa nucleară de la Cernobîl, presa scrisă și vorbită a regimurilor comuniste, inclusiv a celui de la București, au negat realitatea, au amânat cât s-a putut anunțarea cataclismului. Radio Europa Liberă a fost sursa de informații, obiectivă și tocmai de aceea credibilă, în acel moment de maximă îngrijorare și maximă primejdie.

Aici e Radio Europa Liberă: Alfabetul demnității și lucidității
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:10 0:00
Link direct

La fel, în noaptea cutremurului din martie 1977, românii au aflat de la Europa Liberă ce se întâmpla în țara lor. Când în țară menestrelul comunismului dinastic, Adrian Păunescu, organiza orgiile agitatorice ale Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluționar, la Europa Liberă Cornel Chiriac propunea o tablă de valori alternativă pentru tinerii însetați de muzică rock și folk. Când Sergiu Andon, fostul aghiotant al lui Dan Voiculescu, ridica în slăvi, în paginile Scînteii, organul oficial al CC al PCR, ceea ce regimul numea legalitatea socialistă, Emil Georgescu spulbera în chip usturător această ficțiune.

Să ne mirăm că regimul și-a trimis ucigașii cu simbrie spre a-l lichida? Să ne mirăm de atacurile teroriste împotriva unor Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Paul Goma la Paris? Să ne mirăm de campaniile odioase de compromitere prin calomnii ordinare a redactorilor și colaboratorilor acestui post de radio? Să ne mirăm că unele din aceste campanii continuă până în ziua de azi? Să ne mirăm că oameni care, chiar în exil, n-au fost auziți până la căderea regimului comunist ridicându-și vocea în vreun fel împotriva abuzurilor și fărădelegilor, își permit să dea lecții celor care au refuzat să tacă, să-i calomnieze și să-i insulte fără urmă de rușine? Mi-ar plăcea să scriu un eseu cu titlul Paroxismul tupeului.

Nu ezit să o spun apăsat: atacurile împotriva liberalismului anticomunist –ori, mai exact spus, împotriva anticomunismului de orientare civic-liberală– sunt tot atâtea atacuri împotriva tradiției Europei Libere. Oricine a ascultat editorialele lui Noel Bernard și ale lui Vlad Georgescu, știe la ce mă refer. Nu întâmplător îmi scria Gelu Ionescu acele cuvinte care sunt reluate pe coperta a patra a Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în care mă încredința că dacă Vlad Georgescu ar fi trăit, s-ar fi aflat negreșit alături de noi, de membrii și experții Comisiei în eforturile noastre pe linia unei confruntări responsabile și oneste cu trecutul totalitar. Într-adevăr, locul său legitim și binemeritat ar fi fost în această comisie.

Situația economică, pictată în culori trandafirii de scribii propagandei, era analizată cu competență în editorialele lui Șerban Orescu. Despre agonia morală a sistemului scria cu neiertătoare ironie N. C. Munteanu. Incurabila criză politică era examinată în chip realist în editorialele profesorului Vlad Georgescu, mai devreme cele ale lui Noel Bernard. Se stabilea un canon al acurateții, onestității și rigorii. Starea culturii tot mai vasalizată, tot mai agresată de sistem era analizată de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gelu Ionescu. A fi menționat pozitiv la Europa Liberă însemna un certificat de onorabilitate. La fel, a fi amintit în Antologia rușinii de Virgil Ierunca, acea busolă a moralității în vremuri când lichelismul nesimțit era la putere, însemna o degradare absolută. Cum să nu turbeze diverșii sicofanți, cum să nu scrie poeme de afurisire împotriva trădătorilor de țară?

Abuzurile Securității erau prezentate în cumplita și ubicua lor realitate. De aici și obsesia acestei instituții criminale de a penetra și infiltra postul de radio. Mitologiile dominante despre istoria PCR erau demistificate. De la Washington veneau comentariile politice, sobre și aplicate, ale lui Nestor Ratesh, reportajele lui Constantin Alexandroaie, reflecțiile unor distinși intelectuali precum Matei Călinescu și Virgil Nemoianu. De la New York au transmis ani de zile jurnaliști respectați precum Liviu Floda și Justin Liuba. Printre colaboratori, țin să-l amintesc pe regretatul Cornel Dumitrescu, ani de zile redactor, împreună cu Dan Costescu și Liviu Cangeopol, al săptămânalului Lumea Liberă Românească.

Fără Radio Europa Liberă, cetățenii României s-ar fi sufocat într-o stare de autarhie spirituală, de inaniție informațională de tot mai devastator marasm moral. În timp ce presa oficială trâmbița valorile eticii și echității socialiste, Radio Europa Liberă rostea adevărul despre un sistem totalitar întemeiat pe duplicitate, amnezie și manipulare. După prăbușirea regimului comunist din România, când noua putere fesenistă făcea tot posibilul să boicoteze formarea unei culturi a libertății mediatice, a pluralismului în genere, Radio Europa Liberă a continuat să fie un avanpost al spiritului democratic. Iar la ora actuală, prin emisiunile Departamentului Moldova, RFE rămâne un indispensabil rezervor de speranță, de încredere în valorile societății deschise.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG