Trăim, o spunem adesea, într-o eră post-utopică, post-ideologică, post-istorică, post-industrială, post-modernă. Nu ne amintim însă că aceste concepte nu s-au născut spontan, că a existat un număr de mari gânditori care le-au clădit pe baza unor profunde studii și a unor remarcabile intuiții. Profesorul Daniel Bell, care s-a stins din viață in urmă cu cinci ani, a fost unul dintre giganții științelor sociale, un intelectual critic care a ilustrat cu pasiune vocația liberalismului anticomunist în veacul marilor seisme ideologice. Asemeni lui Raymond Aron, gândirea sa a stat sub semnul unei confruntări necontenite cu marxismul și cu avatarele acestuia în lumea de azi. Cărțile sale rămân repere inconturnabile pentru înțelegerea trecutului, analiza prezentului și anticiparea viitorului. Să amintesc aici clasicul volum, în fapt o culegere de eseuri filosofico-sociologice, The End of Ideology, o carte menită să surprindă extincția escatologiilor, a teleologiilor și a teologiilor politice în anii '60.
Sintagma a făcut o spectaculoasă carieră, ceea ce l-a determinat pe profesorul care preda atunci la Columbia University să se plângă în repetate rânduri de faptul că ar fi fost greșit înțeles, că nu a susținut sub nicio formă dispariția ideologiei în genere, ci a proiectelor grandioase de restructurare absolută a realității. Era vorba, în viziunea sa, de marile mutații sociale ignorate de marxiști, de transformarea proletariatului industrial învestit cândva de Marx cu nimbul (misiunea) subiectului istoric total, ca statut social, de dinamica noilor forme de consumerism, între care, scria Bell, apariția cărților de credit a reprezentat ea însăși o revoluție, a schimbat decisiv mentalități și comportamente. Îmi amintesc că am citit prima oară The End of Ideology când mai eram în România, prin 1975, cartea circula clandestin fiind menționată de ideologii de serviciu de la Era Socialistă doar spre a fi anatemizată. Din momentul în care am început să predau la University of Pennsylvania din Philadelphia, în primăvara anului 1985, am recomandat constant cărțile lui Daniel Bell. Am scris în acei ani eseuri despre el care s-au transmis la Europa Liberă.
Când Partisan Review a publicat în 1998 un articol al meu despre relațiile dintre ideologiile revoluționare și miturile politice ale modernității, m-am referit și la cartea lui Bell, spunând că marele gânditor s-ar fi înșelat plasând declinul ideologiilor în anii '60 (cartea a apărut chiar în 1960). Argumentul meu era că tocmai atunci, deci în 1968, s-a produs o resurecție a ideologiilor revoluționare (Mai '68 cu exaltarea celor trei M–Marx, Mao, Marcuse, revolta anti-totalitară a studenților de la Universitatea din Varșovia, dar și idealul socialismului cu chip uman al reformatorilor din Cehoslovacia, Noua Stângă din Italia, Germania, Statele Unite, revolta studențească din Mexic). În fapt, susțineam (și mă mențin pe această poziție), că epuizarea teoriilor sociale radicale a coincis cu mișcările revoluționare din 1989 din Europa de Est și Centrală: anti-ideologice, anti-utopice, non-chiliastice, non-violente, non-mesianice. În paginile lui Partisan Review, am fost onorat să pot dialoga cu o personalitate de o asemenea anvergură. La cursurile mele despre radicalism, utopii și mituri politice am utilizat ediția a II-a din The End of Ideology ca lectură obligatorie. Consider că și celelalte lucrări ale lui Bell fac parte din tezaurul nepieritor al gândirii sociale: The Coming of the Post-Industrial Society (1973) și The Cultural Contradictions of Capitalism (1978). Am condus o lucrare de doctorat a unui remarcabil student de la University of Maryland, Benli Schechter, despre gânditorii de la Partisan Review, ruptura cu stalinismul și critica totalitarismelor (fascist și comunist). În noiembrie 2010, Benli a fost la Boston, s-a dus la Cambridge, Mass. să-l viziteze pe Daniel Bell și a făcut probabil ultimul interviu cu ilustrul sociolog. Fragmente revelatoare au apărut in revista Society.