Motto: „Detractorii de meserie îşi fac iluzia că aureola oamenilor poate fi tăiată cu foarfecele ca părul” (Lucian Blaga, Aforisme, Ed. Humanitas, 2001)
Apostazia înseamnă de-convertire. Cei care o persiflează dovedesc cecitate etică şi lipsă de onestitate spirituală. Fanaticii camuflați îi detestă pe eretici. Atunci când unii se ocupă cu scormonitul prin colecții de publicații demult uitate, iar alții se autopropun drept judecători ai autenticității apostaziilor selectate cu mare grijă, uitând că în afară de un Mircea Flonta ori de regretatul Alexandru Valentin, n-au fost mulți „dascăli de materialism dialectic” care să rupă public cu trecutul lor, chestiunea convertirii este într-adevăr una ce ține de filosofia morală şi politică, de întemeierea unei culturi a memoriei şi a decenței.
La fel, diferența dintre recent răposatul Ion Ianoşi, impenitent marxist, idolatrizat de o „Nouă Stângă” de pacotille, şi un Paul Cornea, acceptând drumul Damascului, este mai mult decât pilduitoare. Dincolo de persoana şi evoluția mea, mi se pare necesar să deblocăm discuția şi să o aducem în zona analizei lucide, informate şi aptă de abordări comparative în planul istoriei ideilor. Cum au ajuns Kołakowski, Michnik, Haraszti, Modzelewski, Šimečka, Svitak, Pomian, Bence, Kis (etc.), din marxişti, critici anti-marxişti? Care era statutul marxismului critic în România lui Ceauşescu? Unele lucruri le-am discutat, Marius Stan şi cu mine, în cartea noastră „Dosar Stalin. Genialissimul generalissim” (Curtea Veche Publishing, 2014). Vorbeam acolo, noi doi, despre cazul Henri Wald, un om de maximă inteligență care nu a rupt însă cu mirajul dialectic. Alții au făcut-o, inclusiv discipolii lui Lukács, Ágnes Heller şi Ferenc Fehér, inițial entuziaşti marxişti. Mă rog, alt discipol, István Meszáros, a ajuns un fel de guru al lui Hugo Chávez...
Pentru cititorii mai tineri, merită să amintesc că lucrarea lui Georg Lukács, „Geschichte und Klassenbewusstsein” — Istorie şi conştiință de clasă (1923), una din acele livres maudits din istoria radicalismului de stânga al secolului XX, era ținută la fondul secret (Serviciul de Documentare Universitară-SDU) de la Biblioteca Centrală Universitară (BCU) din Bucureşti. Eu am citit-o acolo, cu înfrigurată pasiune, când aveam 20 de ani, în traducerea franceză de la Editions de Minuit, cu prefața marxistului heideggerian francez originar din Grecia, Kostas Axelos. Am obținut permisiunea să o citesc datorită unei recomandări semnată de îndrumătorul meu ştiințific din epocă, conferențiarul de sociologia educației, Aculin Cazacu. Poate că unii dintre colegii mei de an (Călin Anastasiu, Alin Teodorescu, George Voicu, Cornel Codiță, Mariana Ioan, Nadia Badrus) îşi mai amintesc lucrarea pe care am prezentat-o atunci despre „Lukács, Rosa Luxemburg şi problema revoluției germane”.
De ce mă interesa Lukács atât de mult? Pentru că aflasem, din studiile publicate de N. Tertulian, că gânditorul care pornise ca discipol al lui Paul Natorp şi al lui Max Weber, cel care fusese marea promisiune a filosofiei neo-kantiene, se convertise la marxism în 1918. Sau cum spunea atât de impresionant Ágnes Heller: „Lukacs s-a ales pe sine ca marxist”. Aceasta a fost convertirea lui Georg von Lukács, devenit dialecticianul en titre al marxismului revoluționar, fondatorul de fapt a ceea ce avea să se închege drept marxism occidental, opusul marxismului sovietic. Era marxismul (ori mai exact spus hegeliano-marxismul) ereticilor, al perdanților, al îndrăgostiților de utopie (ca opus al ideologiei), al unui radicalism care nu uita omul, căruia îi păsa de supliciile subiectivității. Era, spre a relua titlul unei carti de Slavoj Žižek, marxismul cauzelor pierdute...
Teza mea doctorat, susținută în 1980, despre acest marxism vorbeşte. Trebuia să apară în colecția „Idei Contemporane”, am plecat din țară în 1981, n-a mai fost să fie. Acum câțiva ani, am vorbit cu Mihaela Miroiu şi Adrian Miroiu să o public, fără absolut nicio modificare, eventual cu o prefață semnată de Adrian. Sper să se întâmple şi acest lucru. În fine, toate la timpul lor…
Voiam să citesc textele interzise din Lukács, Ernst Bloch, Karl Korsch, Walter Benjamin, Theodor W. Adorno, Rosa Luxemburg (despre care a scris un studiu esențial Hannah Arendt). Vroiam să pricep de ce-ul naufragiului utopiei. Îl citeam pe Antonio Gramsci în ediția românească, publicată cu prefața lui Pavel Apostol. Aveam să aflu după ani de zile că acest gânditor, fost deținut politic, îl denunțase cândva pe Lucian Blaga, că a fost în anii ’70 un delator ordinar. Citiți dosarul întocmit de Dorli Blaga, fiica poetului şi soția lui Tudor Bugnariu, unul dintre puținii marxişti români de reală calitate etică, „Prietenii, medalii cu două fețe: Tudor Bugnariu sau trădarea prieteniilor în sistemele totalitare”, apărut în excelenta revistă clujeană Apostrof, condusă de Marta Petreu (Anul XII bis, Nr. 3, 143, 2002). Îndrăznesc să preiau aici motto-ul ales de fiica marelui poet pentru acel text scris cu o imensă durere.
Vroiam să-l citesc pe Karl Mannheim, despre care am aflat abia în anii din urmă că a fost prieten cu T. S. Eliot. Ştiam deci că Lukács a fost apropiat de Thomas Mann, ştiam că el fusese prototipul personajului Leo Naphta, călugărul mistic-revoluționar, din cartea mea favorită, „Der Zauberberg” (am învățat germană ca să-i citesc pe Nietzsche şi pe Thomas Mann în original). Am citit „Muntele vrăjit” de câteva ori: mai întâi în română, apoi în germană şi engleză (discut cartea adeseori cu studenții mei aici, la University of Maryland). Am citit apoi cartea lui Adorno şi Horkheimer despre dialectica iluminismului. L-am citit şi citat pe Erich Fromm cu a lucrare capitală „Escape from Freedom“, apărută şi sub titlul „The Fear of Freedom”. Îi citeam pe Koestler, pe Souvarine, pe Orwell. Tot atâtea experiențe ale apostaziei.
Când descopăr acum atâtea stupidități proferate pe un ton de-o aroganță fără margini despre aventura intelectuală a marxismului critic, când mă întâlnesc cu procurorii autodesemnați care îmi şi ne dau note bune/rele la purtare utilizând lexicul lui Fadeiev denunțând intelectualii vestici, îmi vine în minte titlul celebrului pamflet scris de Petru Dumitriu cu puțin înaintea evadării din „lagărul socialist”, acel îndemn adresat jandarmului pseudo-intelectual Eugen Barbu: „Caliban, du-te la şcoală!”