Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Cu Boris Nemțov în bucătăria lui Andrei Saharov și a Elenei Bonner
Cu Boris Nemțov în bucătăria lui Andrei Saharov și a Elenei Bonner

Andrei Saharov (1921-1989) a fost unul dintre cei mai onești, aș spune chiar puri, eroi ai luptei antitotalitare. A simbolizat, în vremuri întunecate, speranța în posibilitatea întemeierii unei societăți deschise prin destrămarea sistemului totalitar. Într-o vreme în care unii foști disidenți au deraiat pe calea naționalismului (vezi cazul unora dintre intelectualii grupării „Praxis” din fosta Iugoslavie, dar nu numai ei), moștenirea lui Saharov rămâne una a toleranței și a susținerii valorilor liberale. Din momentul în care a rupt cu sistemul, sfidându-i ambiția monolitică, Saharov s-a situat fără ezitare de partea prigoniților.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:56 0:00
Link direct

Apărut în 2005 la Yale University Press, volumul „Dosarul KGB al lui Andrei Saharov” oferă probe precise despre obsesia poliției secrete sovietice, și în primul rând a lui Iuri Andropov în raport cu fizicianul devenit critic al sistemului. Nu mai puțin grăitoare sunt paginile referitoare la acțiunile de compromitere, prin dezinformare și intoxicare, a marelui luptător pentru drepturile omului și a soției acestuia, Elena Bonner.

Este astăzi cert faptul că liderii comuniști au luat cât se poate de în serios activitățile disidente. În pofida campaniilor oficiale menite să bagatelizeze și să calomnieze mișcarea pentru drepturile omului condusă de Saharov, membrii Biroului Politic erau îngroziți de acțiunile unui om lipsit de orice alt sprijin decât solidaritatea unui număr restrâns de susținători, precum și a opiniei publice internaționale. Din carte reiese că Andropov, perceput de unii din Vest drept un birocrat ceva mai sofisticat, era de fapt un politruc cât se poate de dogmatic. Iată un fragment dintr-un raport despre Saharov, trimis în decembrie 1979 de Andropov, pe atunci președintele KGB, Biroului Politic (deci cu trei ani înainte de a-i succede lui Brejnev la conducerea PCUS): „În 1970, Saharov a creat așa-numitul ‚Comitet pentru drepturile omului’. Îndărătul fațadei Comitetului, Saharov a acționat cu vigoare pentru a consolida elementele anti-sociale, a stabilit și menținut contacte cu centrele străine subversive și a condus realizarea unor acțiuni anti-sovietice extremiste și provocatoare”. Limba de lemn a aparatului se făcea astfel ecoul anxietății acestor meschini funcționari, inapți să priceapă motivațiile adânci ale unor oameni precum Saharov, Bonner, Soljenițîn, Iuri Orlov, Pavel Litvinov ori Vladimir Bukovski. Mortificați din punct de vedere etic, Brejnev și acoliții săi, între care Andropov a ocupat un loc central, nu puteau decât să-și demonizeze adversarii.

Faptul că Saharov și ceilalți activiști pentru drepturile omului proclamau tactica non-violenței îi scotea din minți. În 1975, Andropov reacționează furibund la atribuirea Premiului Nobel pentru pace lui Saharov. Este în egală măsură exasperat de intervențiile unor partide comuniste occidentale în favoarea fizicianului disident. Într-un memorandum către Biroul Politic, Andropov declara că „în acest moment ar fi imposibil să renunțăm la tratarea drept criminali a celor care se opun sistemului sovietic”. Iată cum a înțeles sistemul să răspundă criticilor săi: prin utilizarea întregului aparat polițienesc și de pseudo-justiție pentru a demonstra criminalitatea oricărei forme de opoziție. Documentele KGB-iste oferă informații privitoare la fixațiile poliției secrete, inclusiv temerile legate de răspândirea „virusului revizionist” neo-marxist. Cum se știe, Gorbaciov însuși a fost în mare măsură inspirat, odată ajuns la putere, de ideile „Primăverii de la Praga”. Într-un raport semnat de Andropov în 1971, i se reproșează lui Saharov faptul că a ajuns să-l blameze pe Lenin pentru tragedia sovietică. Cât despre Elena Bonner, se observa faptul că deși membră de partid, ea joacă un rol decisiv în a-l atrage pe Saharov pe panta antisovietismului.

Momentul Gorbaciov a fost crucial pentru schimbările de mentalitate și comportament în rândul nomenklaturii. Venit la putere cu sprijinul aripii dure, Gorbaciov a făcut o serie de mișcări rapide în direcția deschiderii către unii disidenți. A înțeles că nu este suficient să mizeze pe intelectualii de partid. Tocmai de aceea, a decis să pună capăt exilului lui Saharov și al Elenei Bonner în orașul Gorki. Revenit la Moscova, Saharov a devenit liderul facțiunii liberale din Congresul Deputaților Poporului și a ținut piept tentativelor de recidivă autoritară. A apelat continuu la Gorbaciov să rupă cu aparatul ultra-conservator și să accepte un dialog real cu societatea civilă. Ultimul discurs al lui Saharov a fost rostit pe data de 12 decembrie 1989, când Gorbaciov a făcut gafa de a-i tăia microfonul în momentul în care disidentul a cerut formarea unei reale opoziții politice. Saharov a încetat din viață două zile mai târziu, lăsând în urmă tradiția renăscută a spiritului liberal rus. În acest sens, disidentul i-a înfrânt pe despoți...

Născut într-o familie de emigranți evrei din Europa de Est, cel care până la 13 ani s-a numit Daniel Bolotsky, a simbolizat paradigmatic acel grup al intelectualilor din New York numit adeseori The Family (Mary McCarthy a scris un roman à clef despre această fascinantă și extrem de influentă comunitate spirituală). Cei mai apropiați prieteni ai săi, studenți și ei în anii '30 la City College din New York, au fost Irving Kristol, Irving Howe și Nathan Glazer. Acești patru gânditori (critici sociali, intelectuali publici) aveau să reflecteze vreme de decenii, uneori consensual, adeseori polemic, asupra marilor dileme ale Americii din a doua jumătate a veacului al XX-lea.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:57 0:00
Link direct

Articolele lor au apărut în reviste intrate în legendă, între care Partisan Review, The New Leader, Commentary, Encounter, The New Republic și Dissent. Irving Howe a rămas până la sfârșitul vieții un socialist democratic, s-a opus războiului din Vietnam, a colaborat intens cu Michael Harrington și Michael Walzer pentru articularea unor strategii de reformă socială diferite de revoluționarismul de tip marxist, leninist, troțkist ori anarhist (Howe a fost unul dintre cei mai drastici critici ai Noii Stângi și ai contraculturii). Un documentar extraordinar, un captivant film despre biografia ideilor în America secolului al XX-lea, realizat în 1998 de Joseph Dorman, se intitulează Arguing the World și îi are ca protagoniști pe Bell, Howe, Glazer și Kristol.

În 1965, Daniel Bell și Irving Kristol au fondat The Public Interest, o revistă care avea să influențeze decisiv opțiunile de politici publice ale variilor administrații din anii ce-au urmat. Prin definiție un sceptic în raport cu orice ideologie tare, prin formație un socialist democrat, prin vocație un spirit liberal inspirat de ideile unor Max Weber și Karl Mannheim, Bell a refuzat alinierea ideologică în mișcarea neo-conservatoare. Era un spirit liber, nu putea să se lase prins în nicio formulă ideologică limitativă, fie ea marxismul ori structuralismul funcționalist. În lumea științelor sociale a fost apropiat de Daniel Patrick Moynihan și de Nathan Glazer (cu care a fost coleg de catedră, la Harvard, după 1969). în chip neconvențional, doctoratul primit la Columbia i-a fost oferit pentru The End of Ideology, pentru cărțile sale în genere (ca și Barrington Moore Jr., nu a susținut formal un doctorat).

A fost un adversar al oricărui apriorism înghețat, al speculațiilor oraculare atât de îndrăgite de diverșii radicali. I-a repugnat orice formă de sectarism: politic, ideologic, religios. A susținut valorile democratice în lupta anti-totalitară (în consens cu Albert Camus, George Orwell, Carlo Roselli, Hannah Arendt, Dwight Macdonald, Ignazio Silone, Edmund Wilson, Raymond Aron, Isaiah Berlin, Robert Conquest ori, mai aproape de noi, în aceeași direcție, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mihail Fărcășanu, N. Carandino și Petre Pandrea). Când Kristol a devenit explicit profetul neoconservatorismului, Bell și-a dat demisia de la The Public Interest. Nu suporta etichetele, nu se lăsa țintuit pe vreun procustean pat al formulelor simplificatoare (deși, chiar în Partisan Review, sociologul Amitai Etzioni, cel care avea să fie printre fondatorii comunitarismului, l-a numit un neoconservator pragmatic). Se considera un social-democrat de dreapta, avea o slăbiciune pentru tradiția anti-despotică a menșevismului (să nu uităm că din acea direcție s-au născut primele cercetări sovietologice). La fel ca Leszek Kołakowski (un gânditor pe care l-a prețuit și de a cărui caldă apreciere s-a bucurat el însuși), Daniel Bell a cultivat un eclectism benefic, s-a declarat „socialist în economie, liberal în politică și conservator în cultură. Când am scris în urmă cu câțiva ani un eseu intitulat In Praise of Eclecticism m-am gândit exact la acești admirabili intelectuali ale căror biografii stau mărturie pentru ceea ce numim libertatea spiritului (o specie din care au făcut parte, alături de cei amintiți mai sus, personalități precum Leopold Labedz, François Furet, Jean-François Revel, Ghiţă Ionescu, Claude Lefort, Cornelius Castoriadis, George Lichtheim, Annie Kriegel, Franz Borkenau, François Fejtő, Sidney Hook, Adam Ulam, Jacek Kuroń, Ferenc Fehér, Robert C. Tucker ori Tony Judt). Două din cărțile sale au fost incluse printre cele 100 de lucrări de maximă influență din secolul XX de către Times Literary Supplement. Daniel Bell a fost deopotrivă un scholar și un intellectual. A întruchipat strălucit ambele ipostaze, dar cred că secretul viabilității operei sale provine mai cu seamă din curajul de a nu renunța la chemarea sa de intelectual: „The intellectual begins with his experience, his individual perceptions of the world, his privileges and deprivations, and judges the world by these sensibilities.” (Intelectualul pornește de la experiența sa, percepțiile sale individuale asupra lumii, privilegiile și privațiunile sale, și judecă lumea prin lentila acestor susceptibilități).

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG