Vladimir Tismăneanu

Fără a nega gradul de participare al altor lideri post-iugoslavi la marile crime, este limpede că principalul artizan al catastrofei a fost Miloşevici. În aceste războaie au pierit peste două sute de mii de oameni, victime ale ambițiilor pseudo-eroice ale unor birocrați terifiați de avansul transformărilor democratice. Evident că Miloşevici, asemeni lui Ceauşescu, s-a declarat total inocent. Cunoscut pentru momentele sale de anxietate şi chiar deprimare psihică, Miloşevici a fost de asemenea faimos pentru capacitatea de repliere şi de articulare a unui discurs aparent logic privind rolul său de garant al supraviețuirii naționale a sârbilor. De altfel, aceste teme apăreau pregnant în ultimul interviu acordat înaintea arestării, de către Miloşevici, cotidianului Danas din Belgrad: „M-am considerat întotdeauna, afirma cu falsă modestie Miloşevici, o persoană ordinară pe care, într-un anumit moment din viață, circumstanțele au plasat-o într-o poziție care a făcut obligatorie consacrarea întregii existențe cauzei unei națiuni primejduită în însăşi esența ei”. Din nou, regăsim temele rolului predestinat al conducătorului „ales de istorie” aşa cum au apărut constant în retorica autojustificatoare a dictaturii lui Ceauşescu, dar şi după aceea, mai ales în mitologia „despotului luminat” Ion Iliescu şi a „liderului național” Petre Roman.

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:04:42 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

În 2003, Slavenka Drakulić făcea anumite observații în timpul procesului de la Haga: „La început m-am simțit ca un copil la zoo. Am văzut un fost animal periculos acum încarcerat. M-am simțit stăpână pe mine și totuși nesigură și necrezând că pot fi așa de aproape de el. Poate Miloșevici nu înțelege, dar exact asta este el: un monstru într-o cușcă. Un om care poate că n-a ucis pe nimeni, dar ale cărui politici au cauzat moartea a mai mult de 200.000 de oameni” (vezi cartea N-ar face rău nici unei muşte, Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2008, Cap. IX, „O fiară în cuşcă”). A fost aşadar destul de frustrant pentru multe dintre victimele războiului fratricid din Balcanii de Vest faptul că Miloşevici a „scăpat” de verdictul Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie. Dar au existat și procese finalizate, inclusiv prin verdictul de anul acesta împotriva lui Radovan Karadžić, fostul șef al forțelor sârbești din Bosnia, condamnat la 40 de ani pentru genocidul de la Srebrenica din 1995. Nu putem omite faptul că și acest din urmă proces a durat peste 5 ani, dar complexitatea cazurilor și dificultatea administrării probelor au făcut din reprezentațiile juridice de la Haga adevărate școli jurisprudențiale, cu minusurile şi plusurile lor. Au fost condamnate până acum 80 de persoane, 18 au fost achitate iar 13 trimise înapoi unor curți procesuale locale. Din păcate, personaje precum Karadžić sunt încă privite ca eroi în multe părți ale Serbiei, sau în regiunile cu populație majoritar sârbească din Bosnia, ș.a.m.d.

Acest lucru nu face decât să acutizeze senzația că administrarea trecutului în fosta Iugoslavie este încă un exercițiu de gândire iluzorie. Pildele Tribunalului de la Haga rămân însă extrem de valoroase, dar ele trebuie diseminate mai bine acolo unde s-au produs atrocitățile. Este nevoie de multă voință politică și perseverență locală pentru a interioriza lecțiile și milita în favoarea unei administrări totale și oneste a trecutului traumatic. Pentru că Miloşevici şi cei asemenea lui au fost posibili şi din cauza complicității extinse a numeroase grupuri de influență (media, Biserică, Academie, etc.). Există aşadar responsabilități individuale, pe care tribunalul s-a străduit să le probeze, dar există mai ales responsabilitatea colectivă a traumei. Cultura politică a locului este egal importantă. Tranziția şi însuşirea profundă a abc-ului democratic sunt la rându-le sarcini zilnice, țin de rutina politică a societății supusă acestui adevărat proces de anamneză colectivă.

Eşecul aşa-zisei comisii de adevăr a lui Vojislav Koštunica (2002-2003) a însemnat şi ratarea unei importante şanse în direcția reconcilierii regionale. Cert este că structura condițiilor de tranziție din Serbia nu a fost o copie a condițiilor din alte țări. S-a ratat complet administrarea trecutului comunist (epoca Tito) şi nu s-a realizat complet administrarea trecutului genocidar după debarcarea lui Miloşevici. De aceea, a ne aduce aminte cine a fost Slobodan Miloşevici nu este doar un exercițiu de istorie recentă, ci mai ales un exercițiu activ şi permanent de trezire şi conştientizare asupra pericolelor contemporane care sălăşluiesc în orice demers populist şi radical-etnocentric.

Slobodan Miloşevici, temutul dictator din Balcanii de Vest şi principalul instigator al războaielor fratricide care au dus la prăbuşirea Iugoslaviei post-titoiste, a încetat din viață acum zece ani la Haga, obținând, cum spunea Washington Post, o victorie urâtă. În pofida atâtor preziceri ale biografilor săi, dar şi în pofida propriilor declarații amenințătoare, Miloşevici nu s-a sinucis, însă a reuşit să împiedice rostirea verdictului final în timpul vieții sale. „Moartea transformă viața în destin”, a spus cândva Malraux. În acest caz, un destin lugubru, asemeni jocurilor ucigaşe în care s-a specializat acest profet al intoleranței. „Naționalismul este o formă de paranoia, individuală şi colectivă”, scria romancierul iugoslav Danilo Kiš. Este însă şi un răspuns la umiliri şi persecuții reale, o ştim de la gânditorul liberal Isaiah Berlin. Tocmai de aceea, manipularea cinică a miturilor naționaliste este întotdeauna riscantă şi poate duce la teribile dezastre. Anestezierea simțului critic şi disprețul pentru individ ca ființă autonomă au creat climatul toxic în care a putut triumfa acest expert în construcția de iluzii colective. Transfigurarea naționalistă a lui Miloşevici a fost de fapt efectul oportunismului său radical.

Miloşevici a fost un exemplu dezolant de aparatcik devenit naționalist, înainte de toate, din cauza apetitului său insațiabil pentru putere. Naționalismul său, ori mai exact spus radicalismul său etnocentric, combinat cu un populism iresponsabil, au fost ingredientele unui regim dictatorial bazat, vreme de câțiva ani, pe entuziasm de masă. Cum scria The Economist în necrologul fostului lider sârb, după Tito, Iugoslavia nu putea aştepta un Nelson Mandela: „Tot ce avea nevoie era un lider cu instincte şi însuşiri decente. În schimb, a avut parte de un monstru”. Un monstru care a ştiut să vrăjească o națiune, promițându-i o glorie atâta timp amânată şi prezentându-i pe presupuşii inamici drept bestii fasciste (croații) ori ființe inferioare (musulmanii).

Cariera lui Miloşevici s-a bazat pe sprijinul a cel puțin trei grupuri: aparatul de partid, securitate şi armată; intelectualii şi militanții naționalişti (de pildă, romancierul Dobrica Ciosici), precum şi cei cu pasiuni egalitarist-socialiste (unii din membrii grupului „Praxis”, precum filosoful Mihailo Markovici, atraşi de sloganul „revoluției anti-birocratice” proclamat de Miloşevici la sfârşitul anilor ’80). Pe acest fond şi cu sprijinul acestor cercuri, Miloşevici a întemeiat un regim mafiotic, o kleptocrație a cărui ideologie şi practică a combinat un leninism rezidual cu metode şi mitologii fasciste. Jurând că scopul său era să păstreze integritatea Iugoslaviei, el a conspirat pentru distrugerea acestei țări. Visul său a fost să întemeieze „Marea Serbie”, indiferent de costurile umane implicate în acest proiect megaloman.

Hoția ridicată la rang de politică statală, împreună cu crima împotriva umanității inspirată de un naționalism delirant au fost dimensiunile definitorii ale carierei celui aclamat cândva drept „Slobo cel Mare”. S-a bazat pe diverşii gangsteri pe care i-a protejat şi încurajat. A mințit mereu, fără urmă de ruşine. Naționalismul exacerbat promovat de Miloşevici nu a fost doar o expresie a pasiunii morbide a acestuia de a construi Marea Serbie, ci, în egală măsură, un răspuns la presiunile unei colectivități bântuite de mituri, fantasme şi himere salvaționiste. Miloşevici a fost numele unei patologii politice.

Vina sa nu poate fi separată de responsabilitatea clasei politice sârbe, dar şi a unei părți copleşitoare a intelectualității din acea țară, în perpetuarea unei viziuni istorice tragice şi auto-compătimitoare, în care destinul liderului, al partidului hegemonic şi cel al națiunii s-au întâlnit într-o ecuație catastrofică.