Slobodan Miloşevici, temutul dictator din Balcanii de Vest şi principalul instigator al războaielor fratricide care au dus la prăbuşirea Iugoslaviei post-titoiste, a încetat din viață acum zece ani la Haga, obținând, cum spunea Washington Post, o victorie urâtă. În pofida atâtor preziceri ale biografilor săi, dar şi în pofida propriilor declarații amenințătoare, Miloşevici nu s-a sinucis, însă a reuşit să împiedice rostirea verdictului final în timpul vieții sale. „Moartea transformă viața în destin”, a spus cândva Malraux. În acest caz, un destin lugubru, asemeni jocurilor ucigaşe în care s-a specializat acest profet al intoleranței. „Naționalismul este o formă de paranoia, individuală şi colectivă”, scria romancierul iugoslav Danilo Kiš. Este însă şi un răspuns la umiliri şi persecuții reale, o ştim de la gânditorul liberal Isaiah Berlin. Tocmai de aceea, manipularea cinică a miturilor naționaliste este întotdeauna riscantă şi poate duce la teribile dezastre. Anestezierea simțului critic şi disprețul pentru individ ca ființă autonomă au creat climatul toxic în care a putut triumfa acest expert în construcția de iluzii colective. Transfigurarea naționalistă a lui Miloşevici a fost de fapt efectul oportunismului său radical.
Miloşevici a fost un exemplu dezolant de aparatcik devenit naționalist, înainte de toate, din cauza apetitului său insațiabil pentru putere. Naționalismul său, ori mai exact spus radicalismul său etnocentric, combinat cu un populism iresponsabil, au fost ingredientele unui regim dictatorial bazat, vreme de câțiva ani, pe entuziasm de masă. Cum scria The Economist în necrologul fostului lider sârb, după Tito, Iugoslavia nu putea aştepta un Nelson Mandela: „Tot ce avea nevoie era un lider cu instincte şi însuşiri decente. În schimb, a avut parte de un monstru”. Un monstru care a ştiut să vrăjească o națiune, promițându-i o glorie atâta timp amânată şi prezentându-i pe presupuşii inamici drept bestii fasciste (croații) ori ființe inferioare (musulmanii).
Cariera lui Miloşevici s-a bazat pe sprijinul a cel puțin trei grupuri: aparatul de partid, securitate şi armată; intelectualii şi militanții naționalişti (de pildă, romancierul Dobrica Ciosici), precum şi cei cu pasiuni egalitarist-socialiste (unii din membrii grupului „Praxis”, precum filosoful Mihailo Markovici, atraşi de sloganul „revoluției anti-birocratice” proclamat de Miloşevici la sfârşitul anilor ’80). Pe acest fond şi cu sprijinul acestor cercuri, Miloşevici a întemeiat un regim mafiotic, o kleptocrație a cărui ideologie şi practică a combinat un leninism rezidual cu metode şi mitologii fasciste. Jurând că scopul său era să păstreze integritatea Iugoslaviei, el a conspirat pentru distrugerea acestei țări. Visul său a fost să întemeieze „Marea Serbie”, indiferent de costurile umane implicate în acest proiect megaloman.
Hoția ridicată la rang de politică statală, împreună cu crima împotriva umanității inspirată de un naționalism delirant au fost dimensiunile definitorii ale carierei celui aclamat cândva drept „Slobo cel Mare”. S-a bazat pe diverşii gangsteri pe care i-a protejat şi încurajat. A mințit mereu, fără urmă de ruşine. Naționalismul exacerbat promovat de Miloşevici nu a fost doar o expresie a pasiunii morbide a acestuia de a construi Marea Serbie, ci, în egală măsură, un răspuns la presiunile unei colectivități bântuite de mituri, fantasme şi himere salvaționiste. Miloşevici a fost numele unei patologii politice.
Vina sa nu poate fi separată de responsabilitatea clasei politice sârbe, dar şi a unei părți copleşitoare a intelectualității din acea țară, în perpetuarea unei viziuni istorice tragice şi auto-compătimitoare, în care destinul liderului, al partidului hegemonic şi cel al națiunii s-au întâlnit într-o ecuație catastrofică.
