Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Esența propagandei totalitare este să plăsmuiască o hiper-realitate, diferită de aceea a faptelor verificabile. Acum 30 de ani, când a avut loc catastrofa nucleară de la Cernobîl, presa scrisă și vorbită a regimurilor comuniste, inclusiv a celui de la București, au negat realitatea, au amânat cât s-a putut anunțarea cataclismului. Radio Europa Liberă a fost sursa de informații, obiectivă și tocmai de aceea credibilă, în acel moment de maximă îngrijorare și maximă primejdie.

Aici e Radio Europa Liberă: Alfabetul demnității și lucidității
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:10 0:00
Link direct

La fel, în noaptea cutremurului din martie 1977, românii au aflat de la Europa Liberă ce se întâmpla în țara lor. Când în țară menestrelul comunismului dinastic, Adrian Păunescu, organiza orgiile agitatorice ale Cenaclului Flacăra al Tineretului Revoluționar, la Europa Liberă Cornel Chiriac propunea o tablă de valori alternativă pentru tinerii însetați de muzică rock și folk. Când Sergiu Andon, fostul aghiotant al lui Dan Voiculescu, ridica în slăvi, în paginile Scînteii, organul oficial al CC al PCR, ceea ce regimul numea legalitatea socialistă, Emil Georgescu spulbera în chip usturător această ficțiune.

Să ne mirăm că regimul și-a trimis ucigașii cu simbrie spre a-l lichida? Să ne mirăm de atacurile teroriste împotriva unor Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Paul Goma la Paris? Să ne mirăm de campaniile odioase de compromitere prin calomnii ordinare a redactorilor și colaboratorilor acestui post de radio? Să ne mirăm că unele din aceste campanii continuă până în ziua de azi? Să ne mirăm că oameni care, chiar în exil, n-au fost auziți până la căderea regimului comunist ridicându-și vocea în vreun fel împotriva abuzurilor și fărădelegilor, își permit să dea lecții celor care au refuzat să tacă, să-i calomnieze și să-i insulte fără urmă de rușine? Mi-ar plăcea să scriu un eseu cu titlul Paroxismul tupeului.

Nu ezit să o spun apăsat: atacurile împotriva liberalismului anticomunist –ori, mai exact spus, împotriva anticomunismului de orientare civic-liberală– sunt tot atâtea atacuri împotriva tradiției Europei Libere. Oricine a ascultat editorialele lui Noel Bernard și ale lui Vlad Georgescu, știe la ce mă refer. Nu întâmplător îmi scria Gelu Ionescu acele cuvinte care sunt reluate pe coperta a patra a Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în care mă încredința că dacă Vlad Georgescu ar fi trăit, s-ar fi aflat negreșit alături de noi, de membrii și experții Comisiei în eforturile noastre pe linia unei confruntări responsabile și oneste cu trecutul totalitar. Într-adevăr, locul său legitim și binemeritat ar fi fost în această comisie.

Situația economică, pictată în culori trandafirii de scribii propagandei, era analizată cu competență în editorialele lui Șerban Orescu. Despre agonia morală a sistemului scria cu neiertătoare ironie N. C. Munteanu. Incurabila criză politică era examinată în chip realist în editorialele profesorului Vlad Georgescu, mai devreme cele ale lui Noel Bernard. Se stabilea un canon al acurateții, onestității și rigorii. Starea culturii tot mai vasalizată, tot mai agresată de sistem era analizată de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Gelu Ionescu. A fi menționat pozitiv la Europa Liberă însemna un certificat de onorabilitate. La fel, a fi amintit în Antologia rușinii de Virgil Ierunca, acea busolă a moralității în vremuri când lichelismul nesimțit era la putere, însemna o degradare absolută. Cum să nu turbeze diverșii sicofanți, cum să nu scrie poeme de afurisire împotriva trădătorilor de țară?

Abuzurile Securității erau prezentate în cumplita și ubicua lor realitate. De aici și obsesia acestei instituții criminale de a penetra și infiltra postul de radio. Mitologiile dominante despre istoria PCR erau demistificate. De la Washington veneau comentariile politice, sobre și aplicate, ale lui Nestor Ratesh, reportajele lui Constantin Alexandroaie, reflecțiile unor distinși intelectuali precum Matei Călinescu și Virgil Nemoianu. De la New York au transmis ani de zile jurnaliști respectați precum Liviu Floda și Justin Liuba. Printre colaboratori, țin să-l amintesc pe regretatul Cornel Dumitrescu, ani de zile redactor, împreună cu Dan Costescu și Liviu Cangeopol, al săptămânalului Lumea Liberă Românească.

Fără Radio Europa Liberă, cetățenii României s-ar fi sufocat într-o stare de autarhie spirituală, de inaniție informațională de tot mai devastator marasm moral. În timp ce presa oficială trâmbița valorile eticii și echității socialiste, Radio Europa Liberă rostea adevărul despre un sistem totalitar întemeiat pe duplicitate, amnezie și manipulare. După prăbușirea regimului comunist din România, când noua putere fesenistă făcea tot posibilul să boicoteze formarea unei culturi a libertății mediatice, a pluralismului în genere, Radio Europa Liberă a continuat să fie un avanpost al spiritului democratic. Iar la ora actuală, prin emisiunile Departamentului Moldova, RFE rămâne un indispensabil rezervor de speranță, de încredere în valorile societății deschise.

Moldova - Vladimir Tismaneanu Blog Photo
Moldova - Vladimir Tismaneanu Blog Photo

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:54 0:00
Link direct

L-am avut profesor un semestru în 1972: citea note de curs îngălbenite, fără nicio intonație, un sfinx veșted cu chip de batracian, lipsit de memorie și sentimente. Soția sa, psiholoaga Edith Gulian, l-a părăsit, alegând să rămână în Vest în timpul unei călătorii. În Facultatea de Filosofie a Universității stalinizate ce se numea „C. I. Parhon”, Gulian a tăiat și a spânzurat după voie. Nu a mișcat vreodată un deget să-i apere pe studenții urmăriți de Securitate, anchetați de unealta acesteia în facultate, secretara de partid Tamara Dobrin (cea pe care Elena Ceaușescu avea să o propulseze în diverse înalte poziții). La fel, la Institutul de Filosofie al Academiei RPR, unde era director (urmașul său a fost Alexandru Tănase, un culturnic asiduu și nevertebrat), Gulian a încurajat cele mai crase mediocrități (Radu Pantazi, N. Gogoneață, Gh. Epure, de pildă) și a lovit în cei care încercau, oricât de timid, să promoveze o minimă autonomie a spiritului. „Indicațiile Secției” erau pentru el literă de evanghelie. Mereu încruntat, vanitos, ranchiunos, meschin, complexat și arid în exprimare, Gulian a simbolizat tot ce a fost mai întunecat în experimentul eliticid din România.

Ceea ce a făcut Gulian a fost cu atât mai grav cu cât nu era vorba de un analfabet, de un troglodit fără o minimă cultură filosofică. Din câte știu, avea o bibliotecă impresionantă. Îi citise la momentul potrivit pe neokantieni. Fusese cândva studentul unui filosof autentic, I. Brucăr. Convertirea sa la stalinism a fost însă una totală, din tânărul Gulian, cu ale sale ambiții de filosof al eticii, nu mai rămăsese nimic. Sadismul său, ca și al unui Răutu, era rafinat ori, mai exact spus, bine informat. Gulian a făcut parte din specia perfecților acrobați.

În 1963, fără poruncă de la „Secție”, dintr-o incurabilă inerție sectară, l-a înfierat pe Liviu Rusu, respectatul filosof clujean, atunci când acesta a lansat proiectul reabilitării lui Maiorescu. Stalinismul lui Gulian, cel pe care Răutu îl acuzase cândva de „reptilism vegetativ”, devenise unul existențial, o marcă identitară. Nu a reușit niciodată să se despartă de un trecut odios, a rămas legat de el prin tăceri , abdicări și ignominii neîntrerupte. Intelectual vorbind, a fost un personaj crapulos. Mă întreb, repet, ce credeau colegii săi din Academie, între care Gh. Vlăduțescu, Alexandru Surdu, Vasile Tonoiu (pe Alexandru Boboc îl las de-o parte, el a fost un fidel discipol al lui Gulian), despre acest personaj malefic, supranumit cândva „academicuţul Nulian”? Dar ce mă mir, între membrii titulari figura Mihnea Gheorghiu, urmașul lui Miron Constantinescu în fruntea „Academiei de Științe Sociale și Politice”, o instituție de înregimentare ideologică echivalată cu o secție a Comitetului Central. Nu știu ca până la stingerea sa din viață Mihnea Gheorghiu să fi făcut o mea culpa comparabilă, să spunem, cu aceea a unui Cornel Burtică. Închei acest articol cu un citat din Angelo Mitchievici, dintr-un eseu despre Dinu Săraru, un chien de garde al dictaturii lui Ceaușescu, care se aplică perfect în cazul răposatului Gulian, călăul filosofiei în anii terorii staliniste, omagiat în anul de grație 2011 de Academia Română:

În cazul lor se impune cu necesitate exerciţiul de memorie, nu atât pentru a devoala impostura, cât mai ales de a pune la adăpostul unei memorii pioase victimele reale şi fără diplomă ale comunismului, pe disidenţii legitimi, toţi cei care nu mai pot acorda un interviu şi cărora le datorăm demnitatea curajului şi a rezistenţei. Să-i lăsăm pe aceşti activişti (…) acolo unde le este locul: lada de gunoi a istoriei.

PS: Formula „demiurgi ţanţoşi ai noilor axiologii” se aplică nu doar lui Gulian, ci și celor care au tăiat și au spânzurat în estetică (N. Moraru, Marcel Breazu), în muzică și muzicologie (Matei Socor), în critica și istoria literară (Traian Şelmaru, Paul Georgescu, N. Tertulian, M. Novicov, M. Gafiţa, Ov. S. Crohmălniceanu, S. Fărcăşan, Savin Bratu), în economia politică (B. Zaharescu), în istorie (M. Roller, V. Liveanu, S. Ştirbu), în critica de teatru (A. Băleanu, Radu Popescu, H. Deleanu) etc . Unii (dar prea puțini) s-au căit (Crohmălniceanu, Tertulian, Silvian Iosifescu, Gh. Haupt, Paul Cornea, Ileana Vrancea, Savin Bratu, M. Petroveanu, Petru Dumitriu, Niculae Bellu, H. Dona, A. E. Baconsky, E. Jebeleanu, Maria Banuș, Dan Desliu). Alții au transmis mai departe torţa nihilistă urmașilor din regatul ideologic al național-stalinismului (Dumitru Popescu, Eugen Florescu, Ion Tudosescu, Gh. Al. Cazan, Olivia Clătici, Aneta Spornic, Mihai Dulea).

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG