Vladimir Tismăneanu

În vara anului 1956 devenise limpede că undele de șoc ale Congresului al XX-lea afectaseră toate statele blocului sovietic. Cel mai puternic marcate au fost conducerile comuniste din Ungaria și Polonia. Revolta de la Poznań din iunie, soldată cu peste o sută de victime, dovedise că regimul stalinist nu mai avea altă armă de supraviețuire decât teroarea fățișă. Se intensifica lupta dintre facțiunea ultra-dogmatică și cea care propunea reforme politice și economice. Uliii staliniști se confruntau cu hrușcioviștii revizioniști.

În același timp, se producea resurecția societății civile, îndeosebi la nivelul studenților și al intelectualilor. Mulți foști staliniști renunțau la crezul lor fanatic de odinioară și îmbrățișau tezele care propuneau umanizarea sistemului. Mulți foști sclavi ai „Noii Credințe”, cum a numit Miłosz bolșevismul, se despărțeau acum cu dezgust de o ideologie mortificantă. Mă gândesc la Adam Ważyk și Kołakowski în Polonia, dar și la Géza Losonczy, Tibor Déry, Gyula Háy și Tamás Aczél în Ungaria.

La Budapesta, micul Stalin local, Mátyás Rákosi, direct implicat în crimele regimului, inclusiv asasinarea pe baza unei înscenări judiciare a lui László Rajk, simțea că-i fuge pământul de sub picioare. Rákosi a încercat pe toate căile sabotarea noului curs și s-a opus revenirii în fruntea guvernului a reformatorului Imre Nagy (premierul perioadei 1953-1955). Deținem acum documente privind efortul lui Rákosi de a-i convinge pe sovietici de faptul că fără el sistemul comunist din Ungaria nu avea cum să reziste. Există astfel o nota a lui Kliment Voroșilov, șeful formal al statului sovietic, privind discuțiile cu Rákosi și disperarea acestuia legată de schimbările provocate de Congresul al XX-lea. Pe data de 6 iunie, excomunicatul Nagy împlinea 60 de ani. Era sărbătorit într-un cerc restrâns, în prezența unor comuniști antistaliniști care vor juca ulterior roluri-cheie în timpul revoluției.

Amicii lui Nagy au fost prezenți și la dezbaterile Cercului Petőfi, un club de discuții format pe lângă Uniunea Scriitorilor. Această instituție, creată de staliniști pentru a supraveghea viața intelectuală, s-a transformat rapid într-un ferment al spiritului emancipat de tutela inchiziției oficiale. O rezoluție a CC condamna reuniunile Clubului pentru „orientare antipartinică”. Se stigmatiza, ca și la București sau Praga, „spiritul anarhic” și „liberalismul putred”. Doar că în Ungaria, aceste zvârcoliri ale staliniștilor erau sortite eșecului. Domnia satrapului Rákosi ajunsese la sfârșit. Abjectul călău nu mai avea bază nici măcar în aparatul de partid pe care îl controlase cândva cu o mână de fier. Pe 13 iulie sosește la Budapesta Anastas Mikoian, membru al Prezidiului CC al PCUS, spre a superviza debarcarea lui Rákosi din fruntea partidului. Sovieticii nu realizează însă dimensiunea reală a crizei și faptul că revolta intelectualilor nu mai putea fi calmată cu jumătăți de măsură. Numirea lui Ernő Gerő ca prim-secretar a fost o gafă monumentală. Fost ofițer NKVD în Brigăzile Internaționale din Spania, moscovit ca și Rákosi, Gerő simboliza tot ce poporul maghiar ajunsese să deteste cu pasiune: obediența infinită față de Kremlin, disprețul pentru valorile patriotice, anti-intelectualismul visceral și obtuzitatea dogmatică dusă la extrem.

În acele luni din vara anului 1956, intelectualii maghiari au devenit tot mai activi. Scrierile lui Imre Nagy despre necesitatea unor noi norme în relațiile dintre statele blocului, ca și cele despre „un comunism care nu uită omul” erau citite și comentate în cercuri tot mai largi. Securitatea (AVO) nu mai avea cum să țină piept acestei ofensive a spiritului critic. Se petrecea într-adevăr o renaștere a moralității politice. Nagy și grupul său, încă marginalizați, magnetizează speranțele acestor intelectuali revoltați. Conducerea oficială devine tot mai izolată. Premierul András Hegedüs recurge la o retorică agresivă care nu mai convinge pe nimeni (ulterior, după 1965, același Hegedüs avea să devină el însuși un intelectual critic de orientare anti-stalinistă). Tentativa de democratizare a socialismului susținută de Nagy se întâlnea în vara anului 1956 cu speranța recuceririi sferei publice de către cei care nu mai voiau să fie subiecții statului totalitar. Se reinventa politicul prin afirmarea valorilor civismului democratic. Cazarma totalitară era înlocuită de atmosfera tot mai liberă a agorei, a comunităților spontane în care indivizii pot participa deschis la conversația despre lumea în care trăiesc. Cămașa de forță a ideologiei cu pretenții izbăvitoare era demascată ca o detestabilă impostură. În lunile care au precedat explozia din octombrie 1956, a devenit clar faptul că adevărul este principalul inamic al sistemului bazat pe conspirație, minciună și delațiune.

Cine ar fi crezut că era posibilă organizarea de pogromuri în Polonia după ce pe teritoriul acelei țări naziștii comiseseră monstruosul genocid al evreimii europene: exterminarea, prin utilizarea tehnologiilor industriale avansate, a milioane oameni doar pe baza criteriului originii lor etnice (definită, pe baza unui biologism primitiv, pe criterii rasiste). Holocaustul și Gulagul (termen generic pentru crimele în masă comise de comuniști) vor rămâne pe veci simbolurile degradării absolute a condiției umane în infernul totalitar.

Crimele naziste au fost inspirate de ideologia aberantă a luptei raselor. Cele comuniste de aceea a luptei claselor. În Polonia, înfrângerea nazismului a rezultat în impunerea de către Stalin a unui regim total subordonat Moscovei. Tocmai în ceea ce devenea „Polonia populară” au avut loc atrocități comise de populația civilă, probabil cu sprijinul unor secțiuni din forțele de ordine, împotriva evreilor reveniți din lagărele de concentrare ori din locurile unde reușiseră să se ascundă (adeseori grație unor polonezi eroici). Acum 70 de ani, bande de locuitori din orașul Kielce, între care polițiști, soldați și adolescenți, au ucis 80 de evrei. În cartea sa „Frica” (Random House, 2006), despre antisemitismul din Polonia de după Al Doilea Război Mondial, istoricul Jan Gross, profesor la Princeton, numește explozia de bestialitate de la Kielce „cel mai mare pogrom în timp de pace în Europa secolului douăzeci” (Gross face necesara distincție în raport cu „noaptea de cristal” inițiată de guvernul nazist). Antisemitismul imediat postbelic din Polonia a dus la terorizarea unei populații de-acum victimizată și traumatizată. Au murit, ca urmare a atacurilor huliganice, circa 1500 de evrei.

Ceea ce face cartea lui Gross șocantă este tocmai faptul că aceste revărsări de ură colectivă s-au petrecut într-o țară care suferise cumplit de pe urma ocupației naziste. Milioane de polonezi catolici au fost deportați, maltratați și uciși. S-ar fi putut spera că după asemenea experiențe, trăite de evrei și polonezi, urile care definiseră antisemitismul de dinainte de 1939 se vor fi moderat. Se putea aștepta ca Biserica Catolică, ea însăși martirizată de naziști, își va ridica vocea în apărarea celor care deveneau din nou ținta acțiunilor pogromiste. Faptul că un nou val antisemit se manifesta cu maximă virulență nu era deloc un secret. Și totuși, cardinalul August Hlond, primatul Poloniei,susținea, chiar și după pogromul de la Kielce, că, din cauza rolului lor în mișcarea comunistă, evreii creaseră ei înșiși acest pericol.

Este vorba de mitul „iudeo-comunismului” („Żydokomuna”), utilizat mereu de propaganda antisemită. Nu neg că au existat evrei influenți în Partidul Comunist Polonez, ca și în cel din România. Pe de altă parte, ei nu reprezentau populația evreiască din aceste țări. Erau minoritarii care se rupseseră de propria minoritate, pe care o abandonaseră cu fervoarea renegatului. În plus, mulți dintre acești evrei nutreau sentimente cel puțin ambigue în raport cu propria origine. Oricum, nici în România, nici în Cehoslovacia nu au avut loc pogromuri precum cele din Polonia de după 1945. Refuzând stereotipurile esențialiste de genul „toți polonezii sunt antisemiți”, profesorul Gross explică fenomenul prin conștiința, clară sau difuză, a unei culpabilități a multor etnici polonezi în raport cu concetățenii lor evrei. Acești polonezi știau cât erau de vinovați pentru exproprierile, umilirile, persecuțiile acestor umbre revenite parcă de pe lumea cealaltă. Urându-i pe evreii reîntorși, își câștigau o doză de autorespect. Era noua mică burghezie care luase locul celei evreiești, condamnată la dispariție de naziști. Resentimentul etno-religios se logodea pervers cu cel social.

Unele recenzii apărute în Statele Unite la cartea lui Gross accentuează „veșnicia” antisemitismului polonez. În suplimentul literar al ziarului „New York Times”, ziaristul David Margolick afirma că teza lui Gross nu rezistă evidențelor din propria sa carte, care ar justifica poziția fostului premier israelian Shamir pentru care polonezii moștenesc ereditar („cu laptele mamei”) antisemitismul. Acestor absolutizări le-a răspuns Adam Michnik, pentru care ideea unui antisemitism etern în Polonia nu recunoaște realitățile din acea țară. Există destule probe ale unei asumări a trecutului de către intelectualitatea și clasa politică poloneză pentru a nu cădea în capcana unui păgubitor primordialism. Pe de altă parte, recidivele antisemite din zona „Radio Maria”, prezența unor personaje net xenofobe în actualul guvern, indică persistența unui curent anti-liberal și șovin. Pentru acești oameni, evreul este prin definiție un „factor dizolvant” și „profitor”. Slăbit de înfrângerea nazismului, mitul antisemit continuă să fie utilizat de profeții exclusivismului și intoleranței.