L-am avut profesor un semestru în 1972: citea note de curs îngălbenite, fără nicio intonație, un sfinx veșted cu chip de batracian, lipsit de memorie și sentimente. Soția sa, psiholoaga Edith Gulian, l-a părăsit, alegând să rămână în Vest în timpul unei călătorii. În Facultatea de Filosofie a Universității stalinizate ce se numea „C. I. Parhon”, Gulian a tăiat și a spânzurat după voie. Nu a mișcat vreodată un deget să-i apere pe studenții urmăriți de Securitate, anchetați de unealta acesteia în facultate, secretara de partid Tamara Dobrin (cea pe care Elena Ceaușescu avea să o propulseze în diverse înalte poziții). La fel, la Institutul de Filosofie al Academiei RPR, unde era director (urmașul său a fost Alexandru Tănase, un culturnic asiduu și nevertebrat), Gulian a încurajat cele mai crase mediocrități (Radu Pantazi, N. Gogoneață, Gh. Epure, de pildă) și a lovit în cei care încercau, oricât de timid, să promoveze o minimă autonomie a spiritului. „Indicațiile Secției” erau pentru el literă de evanghelie. Mereu încruntat, vanitos, ranchiunos, meschin, complexat și arid în exprimare, Gulian a simbolizat tot ce a fost mai întunecat în experimentul eliticid din România.
Ceea ce a făcut Gulian a fost cu atât mai grav cu cât nu era vorba de un analfabet, de un troglodit fără o minimă cultură filosofică. Din câte știu, avea o bibliotecă impresionantă. Îi citise la momentul potrivit pe neokantieni. Fusese cândva studentul unui filosof autentic, I. Brucăr. Convertirea sa la stalinism a fost însă una totală, din tânărul Gulian, cu ale sale ambiții de filosof al eticii, nu mai rămăsese nimic. Sadismul său, ca și al unui Răutu, era rafinat ori, mai exact spus, bine informat. Gulian a făcut parte din specia perfecților acrobați.
În 1963, fără poruncă de la „Secție”, dintr-o incurabilă inerție sectară, l-a înfierat pe Liviu Rusu, respectatul filosof clujean, atunci când acesta a lansat proiectul reabilitării lui Maiorescu. Stalinismul lui Gulian, cel pe care Răutu îl acuzase cândva de „reptilism vegetativ”, devenise unul existențial, o marcă identitară. Nu a reușit niciodată să se despartă de un trecut odios, a rămas legat de el prin tăceri , abdicări și ignominii neîntrerupte. Intelectual vorbind, a fost un personaj crapulos. Mă întreb, repet, ce credeau colegii săi din Academie, între care Gh. Vlăduțescu, Alexandru Surdu, Vasile Tonoiu (pe Alexandru Boboc îl las de-o parte, el a fost un fidel discipol al lui Gulian), despre acest personaj malefic, supranumit cândva „academicuţul Nulian”? Dar ce mă mir, între membrii titulari figura Mihnea Gheorghiu, urmașul lui Miron Constantinescu în fruntea „Academiei de Științe Sociale și Politice”, o instituție de înregimentare ideologică echivalată cu o secție a Comitetului Central. Nu știu ca până la stingerea sa din viață Mihnea Gheorghiu să fi făcut o mea culpa comparabilă, să spunem, cu aceea a unui Cornel Burtică. Închei acest articol cu un citat din Angelo Mitchievici, dintr-un eseu despre Dinu Săraru, un chien de garde al dictaturii lui Ceaușescu, care se aplică perfect în cazul răposatului Gulian, călăul filosofiei în anii terorii staliniste, omagiat în anul de grație 2011 de Academia Română:
În cazul lor se impune cu necesitate exerciţiul de memorie, nu atât pentru a devoala impostura, cât mai ales de a pune la adăpostul unei memorii pioase victimele reale şi fără diplomă ale comunismului, pe disidenţii legitimi, toţi cei care nu mai pot acorda un interviu şi cărora le datorăm demnitatea curajului şi a rezistenţei. Să-i lăsăm pe aceşti activişti (…) acolo unde le este locul: lada de gunoi a istoriei.
PS: Formula „demiurgi ţanţoşi ai noilor axiologii” se aplică nu doar lui Gulian, ci și celor care au tăiat și au spânzurat în estetică (N. Moraru, Marcel Breazu), în muzică și muzicologie (Matei Socor), în critica și istoria literară (Traian Şelmaru, Paul Georgescu, N. Tertulian, M. Novicov, M. Gafiţa, Ov. S. Crohmălniceanu, S. Fărcăşan, Savin Bratu), în economia politică (B. Zaharescu), în istorie (M. Roller, V. Liveanu, S. Ştirbu), în critica de teatru (A. Băleanu, Radu Popescu, H. Deleanu) etc . Unii (dar prea puțini) s-au căit (Crohmălniceanu, Tertulian, Silvian Iosifescu, Gh. Haupt, Paul Cornea, Ileana Vrancea, Savin Bratu, M. Petroveanu, Petru Dumitriu, Niculae Bellu, H. Dona, A. E. Baconsky, E. Jebeleanu, Maria Banuș, Dan Desliu). Alții au transmis mai departe torţa nihilistă urmașilor din regatul ideologic al național-stalinismului (Dumitru Popescu, Eugen Florescu, Ion Tudosescu, Gh. Al. Cazan, Olivia Clătici, Aneta Spornic, Mihai Dulea).