Scria Hannah Arendt că acolo unde gândirea și acțiunea sunt separate, spațiul libertății se află în primejdie. Evident, într-o tiranie, nici reflecția, nici acțiunea nu se pot manifesta neîngrădite, sunt supuse necontenitelor încercări de control, supraveghere, manipulare, înregimentare. Este vorba de o falsificare a politicului, de o uzurpare semantică și de o caricatură a dreptului la exprimare: ai dreptul doar să te aliniezi și să aderi.
De aici și chemarea de a institui, în regimurile comuniste, un teritoriu al antipoliticii ca spațiu alternativ în care contestația se configurează în chip spontan, fără vreun stat major și fără proiecte ideologice cu pretenții vizionare (a se vedea cartea lui George Konrad Antipolitics, precum și The Power of the Powerless, volumul coordonat de Václav Havel în anii „normalizării” husakiene, documente fundamentale ale gândirii disidente est-europene pe care le-am analizat pe larg în cartea mea Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel). Arhetipul unui regim totalitar îl capta Orwell în imaginea bocancului pus peste o gură umană, forever. Sau tot Hannah Arendt, când spunea că în dictaturile totalitare tot ce nu este interzis este obligatoriu.
Într-o democrație însă, a te sustrage ca intelectual sferei publice, a o nega ori a o ignora este un gest subiectiv justificabil, însă cu implicații uneori primejdioase (mai mult sau mai puțin anticipabile). „Dacă nu acum, când?”; „Dacă nu noi, cine?”. Acestea sunt întrebări care spun totul despre necesitatea unei prezențe a intelectualului în marea, vitala conversație democratică. Oricine l-a citit pe Kołakowski știe că filosoful polonez nu a evitat sub nicio formă angajamentul public. Când i-a apărat pe studenții revoltați ai Universității din Varșovia, în martie 1968, el știa că-și va pierde dreptul de a preda, că va urma exilul. Heberto Padilla era un scriitor răsfățat de dictatura castro-guevaristă până când a îndrăznit să devină un critic al abuzurilor. A fost ponegrit, calomniat, surghiunit. La fel regretatul Vasili Aksionov în URSS.
A nu consimți la injustiție și minciună este un gest politic, într-o dictatură și, cu mult mai puține riscuri, într-o democrație. Riscurile însă există. „Apelul către lichele” al lui Gabriel Liiceanu a generat mizerabile, infame campanii de calomniere a unui strălucit intelectual. La fel, angajamentul civic al Anei Blandiana a dus la injurii abjecte în presa fesenisto-peremistă. Ce să mai spun despre dejecțiile revărsate în anii din urmă împotriva celor demonizați drept “vânduți puterii”. De la H.-R. Patapievici la Teodor Baconschi, de la Mircea Mihăieș la Cătălin Avramescu, niciunul dintre acești intelectuali remarcabili nu a scăpat de furia „demascatoare” a celor care altminteri predică sforăitor valori civice. Când, după decesul lui Adrian Păunescu, s-a petrecut grotesca farsă a „canonizării” mediatice a unui sicofant suprem al dictaturii, cei care am intervenit public am fost stigmatizați (chiar de către unii intelectuali) că n-am așteptat suficient, că sunt lucruri ce „nu se cuvin spuse”, că trebuie găsit un „ton echilibrat”, că au existat mai multe fațete ale problemei și câte alte raționalizări răsucite. Împreună cu prietenii mei de idei și valori, eu cred că în raport cu totalitarismul, cum scria Nadejda Mandelștam, a tăcea este o crimă împotriva umanității. La fel, când sunt puse în discuție teme esențiale pentru destinul unei comunități politice, tăcerea intelectualilor sugerează că ei preferă să rămână, vorba Monicăi Lovinescu, „orfani ai curajului”. Apolitismul este de fapt o formă rușinată de politică, este politica dezertării. Evident, nu pledez pentru politizarea discursului științific, pentru un partizanat patetic, pentru indistincția dintre domenii, ci pentru responsabilitate civică.