Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Dictatura comunistă a cultivat tipul infect prin toate mijloacele de care dispunea. Nimeni nu l-a descris mai bine decât Marin Preda într-un nemuritor eseu publicat în volumul „Imposibila întoarcere” (Curtea Veche/Jurnalul Național, 2010). Ceaușescu era un tip infect, a se vedea reacția sa la acțiunile disidente, la protestele anticomuniste, ori la discursul lui Constantin Pârvulescu de la Congresul al XII-lea. Tipul infect a dominat discursul anti-anticomunist al ultimilor ani (fie că venea și vine de la extrema dreaptă ori de la extrema stângă, de la canaliile bigote ori de la pedanții sofiști, înfrățiți sub semnul nostalgiei totalitare). Când Ion Iliescu acuza Comisia Prezidențială că a fost „un grup de scribălăi” se comporta ca un tip infect. La fel, când le mulțumea minerilor conduși de securiști pentru rolul lor în „salvarea democrației”. Tipul infect comite fraude semantice, minte fără să clipească.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:44 0:00
Link direct

Când nu mai are soluții, tipul infect murdărește, spurcă, recurge la reacții de dihor. Tipul infect n-a murit pe 22 decembrie 1989. S-a transformat în vajnic luptător pentru „neam și țară”, jurnalist înfocat, patrihoț înverșunat. Scrie pe bloguri, este „hiper-civic”, își caută companie cotidiană unde poate. Și o găsește, mai ales în zonele cu mult rumeguș securist.

Tipul infect vede dușmani pretutindeni, comploturi malefice urzite de inamici din timpuri imemoriale. Este xenofob prin instinct, prin viscere, prin emoții și prin ideologie. Este grandoman, grafoman și grandilocvent. Tipul infect își scrie numele cu cinci de „r”, doar-doar va convinge pe cineva că este super-român (ce ne facem cu rudele de peste mări și țări?). Tipul infect inventează, născocește, fabulează, delirează, atacă imund. Îl mai țineți minte pe Vadim în Parlament, pe 18 decembrie 2006?

Iată concluzia eseului lui Marin Preda:

„… Era o luptă de copii, pe un câmp plin de verdeață, idilic. Dar de-atunci mi-a rămas un reflex: nu mai pot intra într-o luptă în care adversarul, la un moment dat, începe să dea semne că inventivitatea lui în a ocoli înfrângerea nu va ocoli nici maimuțăreala și, în ultimă instanță (chiar dacă nu în aer, ci pe hârtie!), nici crearea unei atmosfere pestilențiale”.

„The past is never dead, it is not even past”, aceste cuvinte ale lui Faulkner, citate de Hannah Arendt în cartea ei Between Past and Future, captează natura complicată, tensionată, adeseori spinoasă a raportului dintre istorie și memorie. Acum 60 de ani, pe 23 octombrie 1956, izbucnea Revoluția Maghiară. În iunie 1958, în urma unei înscenări judiciare, liderul revoluționar Imre Nagy a fost condamnat la moarte și spânzurat. Albert Camus a scris atunci unul dintre cele mai frumoase și mai sfâșietoare texte ale sale. În 1956, Blocul Sovietic se cutremura din temelii, întregul sistem își dovedea falimentul, imperiul lui Stalin se dezagrega văzând cu ochii. Mișcarea revoluționară maghiară, catalizată de aceea din Polonia, a fost condusă de intelectuali, dar s-a extins rapid spre muncitori. S-au născut experimente de democrație directă sub forma Consiliilor Muncitorești, prefigurarea a ceea ce avea să fie mișcarea sindicală independentă și auto-guvernată „Solidaritatea” din Polonia.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:34 0:00
Link direct

Liderul Comitetului Național al celui de-al doilea district, o organizație născută spontan și care formula revendicări tot mai radicale, apoi al unui Comitet Revoluționar Național, a fost József Dudás, un personaj în a cărui psihologie se contopeau elemente de condottiere, de aventurier, de iluminat, de martir, de tribun, de desperado. Dacă Georges Sorel, autorul Reflecțiilor despre violență, ar fi apucat să trăiască momentul Revoluției Maghiare, probabil că l-ar fi elogiat pe József Dudás. Originar din Transilvania, membru al PCdR în ilegalitate, arestat, închis, ajuns în Ungaria, trimis în România după război, întemnițat sub acuzația că fusese informator al Siguranței, Dudás a adus în revoluție ceea ce un autor francez numea „minuscula sămânță a nebuniei” ori mai exact spus, a unei imaginații sociale nelimitate, neînlănțuite. După înfrângerea Revoluției, Dudás a acționat în clandestinitate, a fost capturat, judecat sumar și executat. Consiliile născute în acele zile de euforie revoluționară, inclusiv Consiliul Muncitoresc al Budapestei, condus de Sándor Rácz, erau înrudite cu cele de la Kronstadt, lichidate de bolșevici în martie 1921, ori cele din Catalonia Războiului Civil spaniol. Așa le-a privit Hannah Arendt și nu greșea.

Revoluția s-a identificat, cel puțin în prima ei fază, cu personalitatea fostului premier Imre Nagy, un comunist care îndrăznise, după moartea lui Stalin, să propună o liberalizare internă. Nagy și susținătorii săi au propus un eurocomunism avant la lettre, o debolşevizare a comunismului. În cele zece zile cât a condus cele două guverne ale Revoluției Maghiare, Nagy s-a reinventat ca personalitate politică, a rupt radical cu stalinismul și a permis Ungariei să devină o autentică republică a cetățenilor. A sfidat colosul sovietic și pe servitorii acestuia din așa-zisele democrații populare, inclusiv România. În final, socialismul lui Nagy era mai aproape de acela al lui Léon Blum decât de oricare din versiunile leniniste, inclusiv cea a lui Tito. A acceptat pluralismul și a renunțat la monopolul puterii. Cum observa fostul aghiotant al lui Tito, marele apostat Milovan Djilas, într-un text apărut la mijlocul lunii noiembrie 1956 la New York în revista The New Leader, tot așa cum divorțul lui Tito de Moscova a însemnat o lovitură mortală dată imperialismului sovietic, Revoluția Maghiară a declanșat începutul sfârșitului comunismului.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG