A trecut mult timp de când idealurile comuniste și-au pierdut forța galvanizatoare. Și totuși, promisiunile colectiviste și egalitare comuniste au renăscut în tentativa de a genera noi fantasme ale salvării, sinteze hibrid ale unor viziuni radicale de extrema stângă și dreaptă. Frustrările și indispoziția sunt năvalnice, iar demagogii politici sunt gata să le exploateze în interese cinice. Unele astfel de personaje sunt adesea indivizi excentrici, altele au fost active în vechile regimuri.
În Ungaria, scriitorul populist de extrema dreaptă István Csurka (1934-2012) s-a aliniat cu alți ultranaționaliști în numele apărării comunității etnice împotriva oricărei forme de „poluare”. Fantasmele interbelice de puritate rasială au renăscut în cele mai multe din aceste țări. Foști propagandiști ai defunctelor dictaturi au reapărut la suprafață ca apostoli anti-occidentali și anti-liberali. Cea mai stridentă încarnare a acestui populism radical este partidul de extrema dreaptă din Ungaria „Jobbik” (Mișcarea pentru o Ungarie mai Bună): ultra-naționalist, antisemit, anti-UE, anti-occidental, proclamă o viziune militaristă musculoasă, machistă, asupra istoriei, politicii și moralității naționale.
Două alte cazuri ale acestei istorii sunt grăitoare: Corneliu Vadim Tudor, în România, și Jerzy Urban, în Polonia. Versificator prolific, primul a fost unul din principalii sicofanți ai curții lui Ceaușescu, proslăvindu-i nerușinat pe dictator și soția acestuia. Imediat după prăbușirea vechiului regim, Vadim Tudor a înființat un partid politic care a combinat nostalgia comună pentru Ceaușescu și dictatorul pro-nazist Ion Antonescu. În anul 2000, a ajuns până în al doilea tur al alegerilor prezidențiale, luptând pentru fotoliu cu fostul aparatcic comunist și primul președinte post-Ceaușescu, Ion Iliescu. Vadim a pierdut atunci, dar partidul i-a dispărut de pe scena politică abia în 2009. Urban a fost purtător de cuvânt pentru junta generalului Wojciech Jaruzelski la începutul anilor 1980. De un cinism infinit, acesta a simbolizat degenerarea elitei comuniste în Polonia. După 1989, a rămas activ în mass-media, conducând o revistă care îi defăima pe foștii disidenți, Papa Ioan Paul al II-lea și tradiția Solidarității.
O comunitate democratică în care individul este tratat decent și în care drepturile omului sunt luate în serios nu poate fi construită pe amnezie, mistificare, impostură și minciuni sfruntate. Chestiunea crucială în Rusia contemporană, spre exemplu, rămâne gestionarea moștenirilor staliniste, cum și de ce anume continuă să bântuie fantomele Generalissimului memoriile colective și imaginația publică. „Democrația dirijată” a lui Putin, în fapt un autoritarism lent cu o constelație eclectică și îndoielnică de pretexte ideologice (statism, eurasianism, naționalism), își are rădăcinile exact într-o negare perpetuă.
Format în cultura ezoterică a KGB, „Țarul Vladimir” rămâne profund atașat de posedatul fondator al poliției secrete bolșevice (Ceka), Felix Dzerjinski, un aristocrat polonez care a decis să-și abandoneze visul timpuriu de a deveni preot și a luat calea fanatismului leninist. Există eforturi de a inculca un sentiment de admirație pentru Iuri Andropov, el însuși un leninist inflexibil, care, ca șef al KGB în anii 1970 și 1980 a supervizat persecutarea disidenților sovietici și neutralizarea oricărei forme de opoziție. De înțeles atunci, regimul Putin găsește în asemenea figuri repugnante exemple de dedicare civică ș idealism politic. În același timp, cercetători și jurnaliști independenți care doresc să salveze memoria rămân izolați ș par să se fi angajat în acțiuni donchișotești de relevare a adevărului. Ar trebui să ne gândim la activiștii hărțuiți ai societății „Memorial” care refuză să susțină mitologiile oficiale.
Refuzul angajării pe calea unei administrări autentice a trecutului este în mod particular izbitor în Rusia lui Putin. După tentativele neconcludente sub regimul Boris Elțin de a organiza un proces al Partidului Comunist, lucrurile s-au mișcat într-o direcție diferită: mitologiile epocii sovietice au fost restaurate și acei care continuă să insiste asupra atrocităților trecutului au fost din ce în ce mai marginalizați. Nu mai surprinde prin urmare pe nimeni că Viaceslav Nikonov, comentator politic având strânse legături cu administrația Putin dar și nepotul fostului ministru de Externe al lui Stalin, Viaceslav Molotov, o spune fără perdea: „Oamenii nu sunt interesați de trecut. Orice încercare de a scormoni în acest trecut produce doar iritare”. Rămâne de văzut cine sunt cei care repudiază această administrare a trecutului și care sunt motivațiile lor. Cum poate cineva explica faptul că la aproape un sfert de veac de la prăbușirea URSS, nu a existat nicio urmă de căință oficială pentru milioanele de victime inocente ale criminalului regim sovietic? În tot acest timp, Viaceslav Nikonov a sărbătorit și anul acesta a șaptezeci și una aniversare a victoriei în ceea ce Rusia numește Marele Război Patriotic, arborând portretul bunicului său Molotov: „Fiecare nepot duce un portret al bunicului său de Ziua Victoriei. Mai ales pentru că aportul său la victorie este evident și-l iubesc”...