Cum ar fi fost dacă Elena Ceaușescu și-ar fi scris memoriile? Ne putem închipui ce-ar fi avut de spus despre „meritele eterne” ale lui Nicolae, despre diverșii complotiști, intriganți și trădători, despre „spionii” infiltrați în structurile supreme. N-a mai apucat să o facă, grație deciziei lui Ion Iliescu de a o lichida în urma ultimului proces stalinist din Europa de Est.
În Albania, văduva lui Enver nu tace. Se răstește, acuză, vociferează, incriminează. A scăpat din arest la domiciliu, se răzbună acum rescriind, mistificând, măsluind cu tupeu bolșevic istoria. La 95 de ani, fosta directoare a Institutului de Istorie a partidului este nu doar mitomană, ci și grafomană. Domnia soțului ei sociopat trebuie să apară ca o perioadă de înflorire a națiunii albaneze. Pentru Nexmije, victimele (zeci, sute de mii) erau criminali ce-și meritau soarta. Socialismul de tip bunker era calea spre paradis.
A trecut, din păcate, prea puțin comentată o carte excepțională apărută, în traducere românească, la Humanitas. Este vorba de Sinistra doamnă, de Fahri Balliu. Un autor (romancier, eseist, jurnalist) care merită deplinul nostru respect. Editor al săptămânalului de înaltă clasă 55. Ne ocupăm de lucruri perisabile, ne pierdem vremea cu polemici deșarte, dar trecem prea adeseori cu nepăsare pe lângă temele într-adevăr importante. Istoricul Andrei Pippidi a scris cândva un eseu excepțional despre enverism. Similitudinile dintre stalinismul național al lui Ceaușescu și cel al lui Hoxha se cer analizate în detaliu. Cred că merită să reluăm discuția din jurul conceptului lui Ken Jowitt legat de pariah socialism. Minuscule partide comuniste umilite de Comintern, lideri frustrați și ofensați de puterea hegemonică (URSS, Iugoslavia), complexe de inferioritate care aveau să explodeze în narcisista aroganță a național-stalinismului.
Fiul lui Mehmet Shehu, numărul doi al regimului Hoxha, este azi un scriitor cunoscut. Arestat și anchetat, Bashkim Shehu a supraviețuit epurării, a scăpat, a ajuns mai întâi la Budapesta, apoi la Barcelona. În 2001, m-a invitat la o conferință despre globalizare. A venit 11 septembrie, am anulat drumul. Am corespondat despre destinul revoluționarilor de profesie prinși în angrenajul infernal al stalinismului (arhitecți ai sistemului deveniți ei înșiși victime). Mehmet Shehu a luptat în Brigăzile Internaționale. A fost cel mai apropiat colaborator al lui Enver, a stat alături de acesta în conflictele cu Tito, Hrușciov, Mao. A venit apoi ruptura, tot mai paranoici (dar există oare grade de paranoia?), Enver și Nexmije l-au bănuit de conspirație. Rolul de succesor i-a revenit lui Ramiz Alia. Ismail Kadare a scris o carte zguduitoare despre sinuciderea (asasinarea?) lui Mehmet Shehu. E vorba de romanul Succesorul, apărut în românește la Polirom. În anii ’70, cu acordul (ori cu protecția lui Hoxha), Kadare scrisese o carte despre „iarna singurătății noastre” (trad. franceză Le grand hiver), în care era vorba de sfidarea lui Enver din 1960 la adresa lui Hrușciov, de izolarea Albaniei după ruptura cu Moscova, despre faimoasele ședințe când se explica membrilor de partid necesitatea afirmării tradițiilor naționale (ca și în cazul „prelucrărilor” Declarației din ’64). Ceaușismul (născut din dejism) și enverismul au fost ideologii similare, raționalizări ale eforturilor de a conserva stalinismul prin desovietizare. Prima se referea la precursorul Burebista, cealaltă la Skanderbeg.
