Vladimir Tismăneanu

Vladimir Putin este copilul culturii politice sovietice. Mai precis, al viziunii KGB asupra puterii, valorilor și idealurilor sovietice. Născut în Leningradul postbelic, a crescut asimilând sovietismul și nu a mai nutrit niciodată dubii legate de legitimitatea partocrației bolșevice. Fost șef al biroului New York Times de la Moscova, Stephen Lee Myers, a reușit să pună pe hârtie, într-o manieră penetrantă și cu adevărat iluminantă, biografia unui personaj care a făcut tot ce-a putut spre a-și ascunde adevăratele tribulații biografice. Cariera lui Putin în interiorul KGB a fost departe de a fi una spectaculoasă. Așa cum remarcă Myers într-unul din cele mai exhaustive capitole, misiunea sa din Dresda a fost mult mai importantă decât afirmă anumiți autori.

Embed Răspândește

The New Tsar. The Rise and Reign of Vladimir Putin. By Stephen Lee Myers

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:06:18 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

Au existat în fapt cel puțin trei elemente care au marcat evoluția sa ulterioară: primul, expunerea la un stil de viață mai bun (material și nu numai) decât cel sovietic; al doilea, contacte în interiorul Stasi care mai târziu vor fi folosite în afacerile cu Dresdner Bank; și al treilea, prima sa experiență directă cu o revoltă spontană a germanilor estici împotriva dictaturii SED (Partidul Socialist Unit din Germania). Care va să zică, pentru a înțelege suspiciunea viscerală a lui Putin față de orice demonstrații de stradă spontane și, în fapt, față de orice inițiative ale societății civile, este nevoie să ne reamintim că în toamna anului 1989 a trăit o confruntare personală directă cu protestatarii impredictibili din Dresda. Un alte aspect pe care Myers îl subliniază pe bună dreptate este germana vorbită de Putin, o aptitudine pe care o va folosi din plin în anii următori, inclusiv în contactele sale cu influente personalități germane (Angela Merkel printre ele). Spre deosebire de predecesorii săi, Putin vorbește, și se spune chiar bine, o limbă de circulație internațională în afară de rusa lui nativă. Acest lucru, dar nu numai, îl are în comun cu Lenin.

Myers lămurește pentru prima oară câteva momente cruciale din ascensiunea la putere a lui Putin. Unul dintre acestea a fost relația extrem de cordială pe care a stabilit-o cu unul din liderii Rusiei democratice, controversatul primar al Leningradului, ulterior redenumit Sankt Petersburg, Anatoli Sobceak. Vladimir Putin a reușit să-l convingă pe acesta din urmă că este demn de încredere și că îi pot fi încredințate cele mai sensibile sarcini, inclusiv operațiuni financiare îndoielnice în Occident. În această narațiune captivantă, cele două personaje au interacționat consistent cu beneficii reciproce. Se spune că Putin ar fi demisionat din KGB, și totuși și-a păstrat o rețea de prieteni care l-au servit pe Sobceak în lupta sa împotriva influenților rivali. Și chiar când Sobceak și-a pierdut puterea, a plecat în exil francez și s-a întors în Rusia abia în 1999 pentru a mai trăi doar mai puțin de un an, Putin a continuat să-l venereze. Myers vede în acest simț al loialității una din trăsăturile psihologice proeminente ale lui Putin.

De ce și cum anume și-a ales Boris Elțin, din toți posibilii candidați la mantaua prezidențială, neatrăgătorul, discretul și insipidul personaj? Myers este excelent atunci când documentează intrigile și comploturile bizantine puse la cale la curtea din ce în ce mai neglijentului Elțin. Suferindul prim președinte al Federației Ruse a realizat că eșuase în ceea ce promisese națiunii sale odată cu prăbușirea URSS cu un sfert de secol în urmă, în decembrie 1991: anume, o viață cu sens în cadrul unei comunități democratice și prospere. Incapabil să ranforseze pluralismul, Elțin a permis fără nicio tragere de inimă ascensiunea nesățioșilor oligarhi. Membri ai familiei sale au beneficiat fără rușine de imensa lui putere. La sfârșitul mandatului său, Rusia era deja ceea ce Karen Dawisha numește cleptocrație autoritară. Pentru decrepitul Elțin, Putin întruchipa două lucruri: impunitate pentru familia sa și promisiunea de a salva Rusia de jaful mortal al oligarhilor.

Putin a ajuns la putere convins că există căi de a restaura gloria trecutului rus. Proiectul său ideologic este un amestec de bolșevism rezidual, mitologii eurasiatice, imperialism țarist și resentiment anti-occidental ferm. Myers arată cu acuratețe impactul pe care l-au avut asupra gândirii lui Putin ideile rusocentrice promovate de filosoful religios și politic Ivan Ilin (1883-1954). El pretinde că este democrat, dar este vorba doar despre un travesti. În realitate, singura valoare pe care o prețuiește Putin este puterea. Chiar în viața sa privată, nu permite să fie contrazis și nu arată nicio empatie. Când soția sa, Liudmila, a suferit un accident de mașină în timpul anilor leningrădeni, Putin și-a amânat vizita la spital până când și-a terminat treburile. Fără îndoială, el este un om fără față, așa cum l-a numit Masha Gessen, dar aceasta, în schimb, este în sine o mască. La sfârșitul zilei, nu doar că se închipuie a fi noul țar, el chiar este unul.

Deci ce anume pândește Rusia? Ce putem aștepta în viitorul predictibil? Spre deosebire de alți autori, inclusiv Ben Judah, a cărui excelentă carte Fragile Empire: How Russia Fell In and Out of Love with Vladimir Putin (2014) am recenzat-o pentru International Affairs, Myers nu-l percepe pe Putin ca pe un individ chinuit în mod tragic, o reîncarnare a unui Elțin în agonie. Viitorul arată mohorât, dar Putin pare chiar fericit cu realizările sale. A încetățenit tipare criminale de descotorosire de criticii săi (mereu demonizați ca dușmani), este extrem de bogat, a divorțat de soție și se bucură de stilul de viață al unui magnat financiar. În pofida admirației sale declarate pentru figuri ascetice precum Felix de Fier Dzerjinski și Iuri Andropov, Putin este interesat de sporirea averii sale personale. Însă acest lucru nu este suficient. Noul țar a decis până prin 2012 că Rusia are nevoie să-și recapete destinul milenar: „Nu a reconstituit nici Uniunea Sovietică, nici imperiul țarist, ci o nouă Rusie cu caracteristici și instincte ale ambelor, cu el ca secretar general și suveran, indispensabil pe măsura excepționalității însăși a țării. Niciun Putin, nicio Rusie.” (p. 480) Este cu siguranță noul țar. Rămâne de văzut dacă nu va fi ultimul. ------------------------------

The New Tsar. The Rise and Reign of Vladimir Putin. By Stephen Lee Myers. London and New York: Simon & Schuster, 2015. 572 pp. Eseul de mai sus va apărea în numărul pe lunile mai-iunie al revistei „International Affairs” (Chatham House, Londra) și a fost tradus din engleză de Marius Stan căruia îi mulțumesc pe această cale.

Stranger from Abroad: Hannah Arendt, Martin Heidegger, Friendship and Forgiveness se intitulează cartea lui Daniel Maier-Katkin apărută la editura Norton în 2010. Este vorba de misterul bunăvoinței aproape nelimitată dovedită de Arendt în efortul de a trece peste ceea ce ea privea drept un episod jalnic, însă nefundamental, nedecisiv, din biografia filosofului. Sigur, Hannah Arendt nu a dovedit întotdeauna aceeași blândețe a judecății, aceeași compasiune pentru ființe prinse în vârtejul unor opțiuni mortale. Cine a citit ce avea de spus despre membrii consiliilor evreiești în cartea Eichmann la Ierusalim (tradusă la Humanitas) știe la ce mă refer. Este limpede că i-a acordat lui Heidegger alibiuri speciale (aș vorbi despre un fel de clauză a filosofului cel mai favorizat) nu doar în numele dragostei de tinerețe, ci mai ales pentru că l-a considerat the secret king in the empire of thinking. Nu mă îndoiesc că Hannah Arendt nu a crezut vreodată că gestul lui Heidegger din 1933 a fost unul cu originile în substanța durabilă, definitorie a reflecției acestuia. Și totuși, în acele seminarii din 1933-1935, Heidegger vorbea, asemeni emulului său de la București, Nae Ionescu, despre incompatibilitatea dintre „nomadul semitic” și „natura spațiului german”. Idei care aveau să se retragă într-un fundal aproape uitat, semne șterse de vreme, de ploi, de deziluzii, de un război total care a dus la o înfrângere totală.

Embed Răspândește

Vârtejul unor opțiuni mortale. Blog de Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:05:30 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

Cu ani de zile în urmă, la mijlocul anilor '30, un tânăr student de la Harvard, Peter Viereck, a publicat o carte extraordinară cu titlul Metapolitics. I-a trimis mai întâi manuscrisul lui Thomas Mann care a scris prefața. După mine, cartea rămâne printre cele mai actuale analize ale originilor intelectuale ale nazismului. Ulterior, Viereck avea să devina un filosof conservator sui generis (nedogmatic și chiar critic în raport cu alți gânditori din aceeași direcție) și un distins eseist, poet și profesor. Ideea era că național-socialismul, cu ale sale rădăcini în mistica telurică de tip wagnerian, în cultul pământului, al sângelui, al nopții eroice, al aurorei redemptive, al comunității rasiale carismatice, simboliza o nouă formă de politică, o aventură ce ducea individul către zările îndepărtate (über sich selbst hinaus), în care cumpăna firească, aceea ce leagă destinul uman de comandamentele religiilor tradiționale, poate fi, ba chiar trebuie abolită. În acest pariu metapolitic găsim probabil punctul nevralgic, cauza a ceea ce s-ar putea numi „demonizarea”, „îndrăcirea” lui Martin Heidegger în acei tumultuoși, chiar nebuni anii '30. Un pariu la care au participat, îmbătați de suflul grandorii istorice, intelectuali de stânga și de dreapta, trăind ruptura cu „sistemul” (deci cu valorile și instituțiile liberale, cu parlamentarismul și cu constituționalismul democratic) ca pe o apocaliptică salvare. A-l prezenta însă pe Heidegger ca pe un ideolog nazist, un doctrinar fanatic de tipul lui Alfred Rosenberg, a reduce filosofia sa la acest nivel, este o simplificare, o distorsiune și o mistificare. A susține o asemenea poziție presupune a ignora polisemia actului teoretic, a pierde din vedere nu doar poziția Hannei Arendt, dar și pe aceea a unui Paul Celan, înseamnă așadar a eluda atâtea lucrări nuanțate pe subiect și a te rătăci în labirintul verdictelor fără drept de apel.

PS: Vezi și cartea lui Richard Wolin, The Heidegger Controversy, Cambridge, Mass., MIT Press, 1993. Extrem de semnificativ este schimbul de scrisori din 1947 dintre Herbert Marcuse și fostul său profesor legat nemijlocit de adeziunea lui Heidegger la NSDAP și de luările de poziție din acea perioadă și de mai târziu (ori absența lor, ca în cazul tăcerii prelungite despre Shoah). Punctul 6 al răspunsului lui Heidegger sugerează o echivalență între Holocaust și crimele trupelor sovietice și ale regimului comunist din Germania de Est. Răspunsul lui Marcuse ar merita comentat separat: “Cu această propoziție nu vă situați oare în afara dimensiunii în care o conversație între ființe umane este posibilă–în afara Logosului? Pentru că numai în afara dimensiunii logicului este posibil să explici, să relativizezi (auszugleichen), să ‘înțelegi’ o crimă spunând că și alții ar fi făcut același lucru.” (p. 164).

PPS: Vezi apoi lucrarea lui Victor Farias, Heidegger and Nazism, Philadelphia: Temple University Press, 1989 (ed. orginală, Paris, Ed. Verdier, 1985). Evoluția lui Farias merită o discuție specială. Dacă volumul său despre simpatiile naziste ale lui Heidegger în anii '30 a fost aplaudat și promovat în mediile de stânga din Vest, cartea sa Salvador Allende: El Fin de un mito. El Socialismo entre la obsesion totalitaria y la corrupcion. Nuevas revelaciones, Santiago, Chile: Editorial Maye Ltda., 2006) a fost boicotată întrucât dezvăluia afinitățile fascizante ale celui ce avea să devină idolul stângii latino-americane și nu numai. Al. Călinescu a scris pe acest subiect în Dilema Veche.