Vladimir Tismăneanu

Produs al ideologiilor resentimentului de secol XIX, anti-burgheze, adesea anti-moderne, fascismul nu a avut nevoie de bolșevism pentru a apărea și a se maturiza, așa cum a demonstrat-o Isaiah Berlin într-un fascinant eseu asupra lui Joseph de Maistre și originilor fascismului (vezi Isaiah Berlin, The Crooked Timber of Humanity: Chapters in the History of Ideas, New York: Knopf, 1991, pp. 91-174). Cultul rasei, amestecul de pseudo-scientism (darwinism social) și adorație neo-păgână a sângelui și pământului (Blut und Boden), precum și respingerea plină de resentiment a valorilor liberale drept aritmetică cinică - toate acestea au preexistat leninismului. Pe de altă parte, este greu de negat că triumful bolșevismului, intensitatea și scopul Marii Terori, împreună cu efectele traumatice ale Primului Război Mondial și larg răspânditul sentiment că lumea de ieri (Stefan Zweig) a ajuns în mod irecuperabil la un sfârșit, au catalizat ofensiva fascistă împotriva tradițiilor universaliste ale Iluminismului. Fascismul n-a fost o mai anemică fantasmă a salvării decât bolșevismul: ambele au promis salvarea umanității din ghearele mercantilismului capitalist și au anunțat pogorârea comunității totale. Liderul, ca supraom, desigur, joacă un rol esențial în asemenea mișcări. Spre a-l cita pe Paul Berman:

Lenin a fost modelul autentic al unui asemenea lider - Lenin, cel care a scris pamflete și tratate filosofice cu convingerea omului care crede că are secretele lumii la degetul mic, și care a propovăduit o nouă religie ce-l avea pe Karl Marx drept Dumnezeu, și care, după moartea sa, a fost îmbălsămat precum un faraon și adorat de către mase. Dar nici Il Duce nu a fost mai prejos. Stalin a fost un colos. Despre Hitler, Heidegger a spus cu ochi holbați: „Dar uită-te la mâinile lui!” (vezi Paul Berman, „Terror and Liberalism”, p. 50)

Spontaneitatea (stikhiinost’) a fost mereu dușmanul leniniștilor (să ne gândim doar polemicile lui Lenin, mai întâi cu Rosa Luxemburg, apoi cu comuniștii de stânga pe marginea relației dintre clasă și partid). Opusul acesteia a fost obsesia pentru partiinost’, acceptarea fără tăgadă a liniei partidului (filosofia, sociologia, estetica trebuiau subordonate intereselor proletare definite de partid, de unde și dihotomia dintre știința socială burgheză și proletară).

Mare parte din acest dogmatism și-a avut sursa în tradițiile autoritare ruse și în lipsa de cultură publică participativă. Să ne aducem aminte de reflecțiile lui Antonio Gramsci despre societatea civilă gelatinoasă din Rusia și despre omnipotența statului birocratic. N-a fost chiar Lenin însuși, până la sfârșitul vieții, terifiat de resurgența îndelungatelor tradiții ale mojiciei, violenței, brutalității și ipocriziei pe care le blamase vehement și împotriva cărora, pasămite, fusese condusă revoluția?

Acum, dacă ne gândim la impactul ideilor și practicilor ruse în Occident, apare mereu o problemă: la care tradiții ruse ne referim? La cele decembriste sau țarist-autocrate? Chaadaev sau Gogol? Turgheniev sau Dostoievski? Umaniștii liberali care s-au opus pogromurilor și acuzațiilor sângeroase sau Sutele Negre? Vladimir Korolenko sau Konstantin Pobedonosțev? Scenariul apocaliptic bolșevic sau socialismul evolutiv menșevic? Respingerea teroristă a status quo-ului, mânia și autoflagelarea permanente ale intelighenției, sau viziunea disidentă a unui polis eliberat? Şi chiar în interiorul culturii disidente, a existat mereu o tensiune între liberali și naționaliști, între susținătorii lui Andrei Saharov și aceia ai lui Igor Şafarevici. Toate aceste întrebări rămân la fel de tulburătoare acum precum erau în urmă cu o sută de ani. Încă o dată, Rusia se confruntă cu eternele chestiuni: Ce este de făcut? și Cine este de blamat? Şi, în diferite versiuni, fie că o admit sau nu, toți participanții la dezbatere sunt bântuiți de prezența ineluctabilă a lui Lenin. Vladimir Ilici a fost cea mai influentă personalitate politică rusă a secolului XX, iar pentru est-europeni, influența sa a dus la transformarea completă a lumilor lor. Ar fi prea simplu să spui că leninismul a sucombat în urma evenimentelor din 1989-1991, dar adevărul este că bolșevismul rezidual continuă să fie o componentă majoră a culturii tranziționale hibride a Rusiei post-sovietice (și Europei Est-Centrale, de altfel). Tema centrală a controversei explicite sau implicite dintre Richard Pipes și Martin Malia este astfel importantă pentru interpretarea pe care o dăm nu doar istoriei moderne a Rusiei, ci și discuției despre natura și viitorul politicii socialiste în secolul XXI: A fost Rusia cea care a distrus (compromis) socialismul, așa cum Pipes, și, mai devreme, Max Weber, au arătat-o, sau, mai degrabă, a fost socialismul revoluționar cel care, din cauza hybrisului său politic și metafizic, a atras suferințe imense asupra Rusiei? (vezi Martin Malia, The Soviet Tragedy, New York: Free Press, 1994; vezi, de asemenea, Mikhail Heller și Aleksandr Nekrich, Utopia in Power: The History of the Soviet Union from 1917 to the Present, New York: Summit Books, 1986; Richard Pipes, The Russian Revolution, New York: Vintage Books, 1990).

Astfel, obiectând la celebrarea lui Lenin performată de tânărul Georg Lukács, Weber a insistat asupra imposibilității de a construi socialismul imaginat de Karl Marx în absența unei dezvoltări autentice capitaliste, burgheze, de piață: „Pe bună dreptate”, scria el, „Manifestul Comunist a accentuat caracterul revoluționar economic al antreprenorilor burghezi capitaliști. Niciun sindicat, și cu atât mai puțin oficialii statului socialist, nu pot performa acest rol”. (citat în John Patrick Diggins, Max Weber: Politics and the Spirit of Tragedy, New York: Basic Books, 1996, p. 239). Mai devreme decât mulți din criticii sovietismului, Weber a ajuns la concluzia că experimentul leninist va discredita socialismul pentru întreg secolul XX. Prin urmare, există vreun motiv pentru a considera practica politică leninistă drept sursă de inspirație pentru cei care caută o nouă transcendență politică? Există vreun plan pentru un radicalism renăscut, așa cum a sugerat Slavoj Žižek, cel care a propus reluarea saltului leninist de la 1917 în imperiul utopiei? Acestea sunt întrebări la care încercăm permanent să aflăm un răspuns...

Leninismul a împărtășit cu marxismul ceea ce Steven Lukes numește "viziunea emancipatoare a unei lumi în care principiile care protejează ființele umane unele de altele nu vor mai fi necesare" (vezi Steven Lukes, „On the Moral Blindness of Communism,” Human Rights Review, Vol. 2, No. 2, January-March 2001, p. 120). Una din cele mai bune descrieri ale gândirii comuniste poate fi găsită în următoarea mărturie a lui Lev Kopelev, modelul personajului Rubin al lui Aleksandr Soljenițîn în romanul acestuia Primul cerc:

„Împreună cu restul generației mele am crezut cu tărie că scopurile justifică mijloacele. Țelul nostru măreț a fost triumful universal al comunismului și pentru acest lucru orice era permis—să minți, să furi, să distrugi sute de mii și chiar milioane de vieți omenești, pe toți cei care ne împiedicau munca sau care o puteau îngreuna, oricine ne stătea în cale. Și a ezita sau a te îndoi de toate acestea însemna să cedezi în fața 'mofturilor intelectuale' și 'liberalismului stupid', atributele oamenilor care 'nu văd pădurea din cauza copacilor'”.

Embed Răspândește

Leninismul ca autism moral

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:06:56 0:00

Link direct

• 48 kbps | MP3

Player pop-out

Lukes are prin urmare dreptate să accentueze asupra matricei emoționale și ideologice structural-generative a comunismului care a făcut posibile crimele împotriva umanității: „Defectul în chestiune, cauzator de cecitate morală la o scară eroică, era congenital”. Același argument este subliniat de Martin Amis, pentru care Lenin „a fost un afazic moral, un autist moral” (vezi Martin Amis, Koba the Dread: Laughter and the Twenty Million, New York: Hyperion, 2002, p. 90). Magia s-a evaporat odată ce liderul uns de istorie a încetat să mai fie custodele adevărului absolut: acest lucru face ca atacurile lui Hrușciov la adresa lui Stalin la al XX-lea Congres al PCUS („Raportul secret”) și în octombrie 1961, la al XXII-lea congres, să fie extrem de importante, așa cum a admis și Mihail Gorbaciov în conversațiile sale cu fostul ideolog-șef al Primăverii de la Praga, Zdeněk Mlynář (vezi Mikhail Gorbachev, Zdeněk Mlynář, Conversations with Gorbachev on Perestroika, the Prague Spring, and the Crossroads of Socialsim, New York: Columbia University Press, 2002). În același timp, a fost tocmai impersonalismul carismatic, așa cum îl numește Ken Jowitt, cel care a furnizat antidotul la disperare în momentul în care Hrușciov a expus crimele lui Stalin. Această trăsătură, într-adevăr, a distins fundamental bolșevismul de nazism: „Liderul este carismatic în nazism; programul și (posibil) liderul sunt carismatice în leninism” (vezi Ken Jowitt, Noua dezordine mondială). Țelul ultim leninist a fost eliminarea (extincția) politicii prin triumful Partidului ca întrupare a unei voințe generale excluzive, chiar eliminaționiste/exterministe. (vezi A. J. Polan, Lenin and the End of Politics, Berkeley: University of California Press, 1984, p. 73. Pentru relația dintre leninism și escatologia marxistă, vezi Igal Halfin, From Darkness to Light: Class, Consciousness, and Salvation in Revolutionary Russia, Pittsburgh: Pittsburgh University Press, 2000). În condiții de certitudine monistă, recunoașterea failibilității este începutul oricărei extincții a fundamentalismului ideologic. Dar în timpul vremurilor „eroice”, prin intermediul comunismului de război și „construirii socialismului”, unitatea dintre partid și Vozhd a fost, nu mai puțin decât teroarea, cheia supraviețuirii sistemului. Homo Sovieticus a fost mai mult decât o invenție a propagandei.

În discursul său de acceptare a premiului Hannah Arendt în anul 2000, decernat în comun de orașul Bremen, Fundația Heinrich Böll și Asociația Hannah Arendt, Elena Bonner spune: “Una din concluziile-cheie ale Hannei Arendt a fost că ‘totalitatea terorii este garantată de sprijinul maselor. Este în consonanță cu un comentariu ulterior al lui Saharov: ‘Sloganul Poporul și Partidul sunt una, pictat pe fiecare a cincea clădire, nu reprezintă doar vorbe goale’” (vezi Elena Bonner, “The Remains of Totalitarianism,” The New York Review of Books, March 8, 2001, p. 4). Chiar acesta este sensul: interiorizarea formelor leniniste de gândire de către milioane de locuitori ai lumii sovietice, disponibilitatea lor de a accepta colectivismul paternalist ca o formă mai bună de viață decât experiențele expuse riscului și orientate spre libertate. În opinia mea, marele clivaj al culturii politice ruse a zilelor noastre este acela între moștenirea leninistă și aspirațiile democratice asociate cu numele lui Saharov și mișcarea drepturilor omului din Rusia. Pentru a o cita din nou pe Elena Bonner: “În preambulul la draftul său la o constituție sovietică, Saharov scria: ‘Scopul oamenilor din URSS și al guvernului este o viață fericită, plină de substanță, libertate materială și spirituală, bunăstare și pace’. Dar în deceniile de după Saharov, populația Rusiei nu și-a regăsit fericirea, deși el a făcut tot ce era omenește posibil pentru a pune țara pe o cale care să ducă la atingerea acestui scop. Si el însuși a trăit o viață merituoasă și fericită”.

Ca doctrină politică (sau poate drept credință politică), bolșevismul a fost o sinteză între iacobinism radical, sau blanquism (elitism, domnia minorității deghizată ca “dictatura proletariatului”, exaltarea avangardei eroice), un nemărturisit “neceaevism” rus și perpetuarea mentalităților radical-conspirative, precum și elemente autoritar-voluntariste din marxism. (vezi Alain Besançon, The Rise of the Gulag: The Intellectual Origins of Leninism, New York: Continuum, 1981; Jacob L. Talmon, Myth of the Nation and Vision of the Revolution: Ideological Polarizations in the Twentieth Century, New Brunswick: Transaction, 1991). Bolșevismul pune accentul pe omnipotența organizației revoluționare și nutrește dispreț pentru ceea ce Hannah Arendt a numit odată micile adevăruri factuale—spre exemplu, atacurile feroce ale lui Lenin și Troțki la adresa renegatului Karl Kautsky care îndrăznise să pună sub semnul întrebării repudierea bolșevică a tuturor libertăților formale în numele protejării “dictaturii proletariatului”, ca să nu mai punem la socoteală faptul că Lenin împrumutase de la Kautsky teoria privind “injecția de conștiință”.

Sunt toate aceste lucruri apuse? Departe de a fi! Si asta se aplică nu doar țărilor cândva conduse de partide leniniste, ci și partidelor naționalist socialiste precum Baath și mișcărilor carismatic fundamentaliste, neo-totalitare, precum Al Qaeda. Matricea mentală (bolșevică) leninistă își are rădăcinile într-o cultură politică suspicioasă cu dialogul deschis, procedurile democratice, și ostilă inițiativelor spontane de la bază. Leninismul nu este doar o ideologie, ci și un set de precepte și tehnici menite să inspire un activism și un militantism revoluționar global opus liberalismului burghez și socialismului democratic. Aceasta este similitudinea dar și principala distincție dintre cele două mari atacuri la adresa individualismului liberal: fascismul, ca o patologie a iraționalismului romantic, și bolșevismul, ca o patologie a hiper-raționalismului inspirat de Iluminism. (vezi Pierre Hassner, “Par-delà l’histoire et la mémoire,” in Henry Rousso, ed., Stalinisme et nazisme: Histoire et mémoire comparées, Paris: Editions Complexe, 1999, pp. 355-370. Aceste subiecte au fost luminos explorate în scrierile unor François Furet, Cornelius Castoriadis, Ferenc Fehér și Claude Lefort.)