Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Problema secolului al XX-lea, ori una dintre aceste probleme care au făcut să curgă fluvii de sânge, dar şi de cerneală, este sanctificarea mijloacelor în numele unui scop presupus imaculat. Răul, pentru că despre Rău vorbim, s-a tradus în promisiuni emancipatoare, în angajamente colective de salvare în şi prin Istorie. Să ne amintim caracterologia adeziunilor febrile cu care începe Gândirea captivă de Czeslav Milosz. Alfa era sclavul; Moralistul Gamma era Sclavul Istoriei. Nu mă refer doar la utopiile egalitare convertite în coşmaruri de tipul regimului Khmerilor Roşii, dar şi la dictaturile de extrema dreaptă. Sigur, între cele doua paroxisme revoluţionare au existat consubstanţialităţi şi afinităţi pe care mulţi dintre zeloţi nu le-au observat ori au preferat să le ignore. Despre ele a vorbit însă Vasili Grossman în Panta Rhei şi în Viaţă şi destin, le-a plasat sub ceea ce-aş numi reflectorul conştiinţei morale.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:07:43 0:00
Link direct

Mihail Bulgakov a aşezat drept motto al marelui său roman un citat din Faust. Este vorba, cred, de acea viclenie a Raţiunii (List der Vernunft), despre care scria Hegel în Prelegerile de filosofia istoriei, de faptul că maleficiile urzite de Diavol rezultă, adeseori, într-un fel de progres. Dar aici începe o alta discuţie: ce poate justifica sacrificiile umane făcute în numele progresului? Există progres, ori vorbim de un construct mental pe care îl aplicăm, îl lipim artificial pe şirul evenimenţial, altminteri contingent şi haotic, numit istorie? Când oamenii ajung să se închipuie zei, când Raţiunea sau Mitul sunt ridicate pe post de demiurg, când individul este tratat ca o simpla „ficţiune gramaticală” (Koestler) se ajunge la masacre în masă, la statul propagandei universalizate, la lagăre de concentrare şi la camere de gazare. Diavolul este insidios, perfid, viclean, teribil de imaginativ, intră în istorie neanunţat. Tot aşa cum nimeni nu l-a anunţat pe Gregor Samsa că va deveni gândac...

Conceptul de religie politica a fost introdus la începutul deceniului al patrulea din secolul trecut de către un gânditor anti-totalitar, un spirit de o mare profunzime, Eric Voegelin. A fost printre primii care au interpretat neo-păgânismul naţional-socialist, cosmologia sa rasistă, ca pe o construcţie simbolică, menită să se substituie religiei tradiţionale. Voegelin a intuit şi similitudinile dintre experimentul nazist şi cel bolşevic. Hannah Arendt a preferat alţi termeni, a insistat pe relaţia dintre ideologie şi teroare. Raymond Aron a scris încă în 1939, dacă nu mă înşel, despre religii seculare. Teologia politică a lui Carl Schmitt priveşte structurile de legitimare a dominaţiei, nu se confundă cu ceea ce numim „religii politice”. Există azi o întreagă literatură pe domeniul religiilor politice. Una din cărţile fundamentale este Opiul intelectualilor, acea capodopera de luciditate, pe care Raymond Aron a publicat-o în 1955.

Religiile politice nu se reduc la exclusivismul de genul binomului „prieten-duşman”, propriu gândirii totalitare de tip leninist şi, cel puţin pe acest subiect, schmittian. Nu pot vorbi cu competenţa de care aş avea nevoie despre corporatismul mussolinian. Dar ştiu că, la nivelul intenţiilor ideologice, fascismul (atât cel italian, cât şi versiunea radicală din Germania) se îndrepta către etatism colectivist şi, à la longue, planificare. Este, cred, ceea ce ştia un Ludwig von Mises atunci când considera că nazismul este, economic vorbind, o doctrină colectivistă.

Hitler era un revoluţionar, chiar daca unul de extremă dreaptă. Spiritul său era unul axiofobic. Pentru el, ca şi pentru suporterii săi intoxicaţi cu viziunile unei apocalipse regeneratoare, „Sistemul” trebuia răsturnat, negat, doborât, zdrobit. Sigur, ideologia nazistă nu avea în centrul ei oroarea de proprietatea privată, precum cea comunistă. Dar tendinţa de concentrare a avuţiei (capital industrial şi bancar) în mâinile birocraţiei naziste era cât se poate de clară. Hermann Goering era liderul nazist însărcinat cu planificarea. Aş mai adăuga un lucru, zic eu, esenţial: sistemele totalitare nu pot să accepte enclave autonome. Un mare sociolog, Daniel Bell, spunea că societatea civilă este numele politic al economiei de piaţă. Sistemele totalitare le suprimă, mai devreme sau mai târziu, pe ambele. Finalitatea lor intrinsecă este tocmai controlul total. Că nu s-a ajuns la un asemenea control absolut, e limpede. Dar scopul era acesta. Hannah Arendt a spus, cred, ca singurul univers totalitar „desăvârşit” a fost lagărul de concentrare.

Leninismul s-a născut din contopirea interpretării ruse a marxismului, oferita de Gheorghi Plehanov, cu tradiţia radicalismului utopic din acea ţară. Formula organizaţională pe care a inventat-o Lenin era clar înrădăcinată în mentalităţile conspiratoriale ale sectelor nihiliste din anii 1870 şi de mai târziu. Demonii lui Dostoievski (metafizicieni, logicieni şi statisticieni) anticipau, prin formulele lor îngheţate, imune la imperativele umanismului clasic, prin pasiunile lor visceral ostile democraţiei liberale, prin dezgustul pronunţat în raport cu orice forma de meliorism, convingerile inflexibile ale celui care, în Ce-i de făcut?, născocea modelul „Noului Prinţ”, cum numea Antonio Gramsci partidul de tip bolşevic.

În interiorul „partidului de tip nou”, al avangardei revoluţionare, se forja „Omul Nou”, dedicat cu trup şi suflet (accentuez, cu suflet) cauzei sacralizate. Pentru Lenin, admiratorul lui Nikolai Cernîşevski şi al lui Piotr Tkaciov, era neconceput ca un militant să fie doar part-time activ în partid. Sigur, Lenin îşi trata camarazii apropiaţi cu o anumita căldură, nu avea puseurile maladive de suspiciune ale lui Stalin. Probabil ca n-ar fi declanşat niciodată epurarea interna din aparat sub forma „Marii Terori”. Nu-mi pot imagina un Lenin asasinându-şi toţi colaboratorii apropiaţi. Ceea ce nu înseamnă că Lenin accepta compasiunea drept valoare politica. Dimpotrivă, etica bolşevică (ori, mai precis, anti-etica) era una care excludea „moralitatea filistină”, sentimentalismul burghez, mila, solidaritatea dincolo de frontierele de clasă. Inamicul social era în chip „obiectiv”, vermina, şi trebuia lichidat, stârpit. Devenind bolşevic, în 1918, tânărul György Lukács, fostul discipol al lui Max Weber, prototipul lui Naphta din Muntele vrăjit, abandona orice rezerve în raport cu teroarea în masă, pusă în slujba a ceea ce el percepea a fi fericirea universală.

Rigorismul etic kantian era privit drept „falsa conştiinţă” şi trebuia eradicat. Nu omul era scop în sine, ci Revoluţia. Salvarea Revoluţiei era finalitatea unei existenţe trăite integral. Adeziunile fanatice la sectele leniniste se explică tocmai prin promisiunea acceptării într-o „comunitate a virtuoşilor”. Leninismul este o exacerbare a voluntarismului istoric şi o celebrare a rolului presupus providenţial al unor elite autodesemnate drept incarnări ale raţionalităţii supreme. Nu avem motive de mirare să observam fascinaţia exercitată de acest elitism asupra unor indivizi (intelectuali şi comisari) obsedaţi de descoperirea „sensului Istoriei”. Lukacs, Gramsci, Radek, Ulbricht, Mao, Slansky, Ana Pauker, Dej, Revai, Gomulka, Jakub Berman, Dolores Ibarruri, Tito, Kardelj, Patrăşcanu se considerau cu toţii aleşi. Faptul ca s-au interdevorat nu schimbă datele problemei. Mai degrabă, as spune, le agravează.

Produs al ideologiilor resentimentului de secol XIX, anti-burgheze, adesea anti-moderne, fascismul nu a avut nevoie de bolșevism pentru a apărea și a se maturiza, așa cum a demonstrat-o Isaiah Berlin într-un fascinant eseu asupra lui Joseph de Maistre și originilor fascismului (vezi Isaiah Berlin, The Crooked Timber of Humanity: Chapters in the History of Ideas, New York: Knopf, 1991, pp. 91-174). Cultul rasei, amestecul de pseudo-scientism (darwinism social) și adorație neo-păgână a sângelui și pământului (Blut und Boden), precum și respingerea plină de resentiment a valorilor liberale drept aritmetică cinică - toate acestea au preexistat leninismului. Pe de altă parte, este greu de negat că triumful bolșevismului, intensitatea și scopul Marii Terori, împreună cu efectele traumatice ale Primului Război Mondial și larg răspânditul sentiment că lumea de ieri (Stefan Zweig) a ajuns în mod irecuperabil la un sfârșit, au catalizat ofensiva fascistă împotriva tradițiilor universaliste ale Iluminismului. Fascismul n-a fost o mai anemică fantasmă a salvării decât bolșevismul: ambele au promis salvarea umanității din ghearele mercantilismului capitalist și au anunțat pogorârea comunității totale. Liderul, ca supraom, desigur, joacă un rol esențial în asemenea mișcări. Spre a-l cita pe Paul Berman:

Lenin a fost modelul autentic al unui asemenea lider - Lenin, cel care a scris pamflete și tratate filosofice cu convingerea omului care crede că are secretele lumii la degetul mic, și care a propovăduit o nouă religie ce-l avea pe Karl Marx drept Dumnezeu, și care, după moartea sa, a fost îmbălsămat precum un faraon și adorat de către mase. Dar nici Il Duce nu a fost mai prejos. Stalin a fost un colos. Despre Hitler, Heidegger a spus cu ochi holbați: „Dar uită-te la mâinile lui!” (vezi Paul Berman, „Terror and Liberalism”, p. 50)

Spontaneitatea (stikhiinost’) a fost mereu dușmanul leniniștilor (să ne gândim doar polemicile lui Lenin, mai întâi cu Rosa Luxemburg, apoi cu comuniștii de stânga pe marginea relației dintre clasă și partid). Opusul acesteia a fost obsesia pentru partiinost’, acceptarea fără tăgadă a liniei partidului (filosofia, sociologia, estetica trebuiau subordonate intereselor proletare definite de partid, de unde și dihotomia dintre știința socială burgheză și proletară).

Mare parte din acest dogmatism și-a avut sursa în tradițiile autoritare ruse și în lipsa de cultură publică participativă. Să ne aducem aminte de reflecțiile lui Antonio Gramsci despre societatea civilă gelatinoasă din Rusia și despre omnipotența statului birocratic. N-a fost chiar Lenin însuși, până la sfârșitul vieții, terifiat de resurgența îndelungatelor tradiții ale mojiciei, violenței, brutalității și ipocriziei pe care le blamase vehement și împotriva cărora, pasămite, fusese condusă revoluția?

Acum, dacă ne gândim la impactul ideilor și practicilor ruse în Occident, apare mereu o problemă: la care tradiții ruse ne referim? La cele decembriste sau țarist-autocrate? Chaadaev sau Gogol? Turgheniev sau Dostoievski? Umaniștii liberali care s-au opus pogromurilor și acuzațiilor sângeroase sau Sutele Negre? Vladimir Korolenko sau Konstantin Pobedonosțev? Scenariul apocaliptic bolșevic sau socialismul evolutiv menșevic? Respingerea teroristă a status quo-ului, mânia și autoflagelarea permanente ale intelighenției, sau viziunea disidentă a unui polis eliberat? Şi chiar în interiorul culturii disidente, a existat mereu o tensiune între liberali și naționaliști, între susținătorii lui Andrei Saharov și aceia ai lui Igor Şafarevici. Toate aceste întrebări rămân la fel de tulburătoare acum precum erau în urmă cu o sută de ani. Încă o dată, Rusia se confruntă cu eternele chestiuni: Ce este de făcut? și Cine este de blamat? Şi, în diferite versiuni, fie că o admit sau nu, toți participanții la dezbatere sunt bântuiți de prezența ineluctabilă a lui Lenin. Vladimir Ilici a fost cea mai influentă personalitate politică rusă a secolului XX, iar pentru est-europeni, influența sa a dus la transformarea completă a lumilor lor. Ar fi prea simplu să spui că leninismul a sucombat în urma evenimentelor din 1989-1991, dar adevărul este că bolșevismul rezidual continuă să fie o componentă majoră a culturii tranziționale hibride a Rusiei post-sovietice (și Europei Est-Centrale, de altfel). Tema centrală a controversei explicite sau implicite dintre Richard Pipes și Martin Malia este astfel importantă pentru interpretarea pe care o dăm nu doar istoriei moderne a Rusiei, ci și discuției despre natura și viitorul politicii socialiste în secolul XXI: A fost Rusia cea care a distrus (compromis) socialismul, așa cum Pipes, și, mai devreme, Max Weber, au arătat-o, sau, mai degrabă, a fost socialismul revoluționar cel care, din cauza hybrisului său politic și metafizic, a atras suferințe imense asupra Rusiei? (vezi Martin Malia, The Soviet Tragedy, New York: Free Press, 1994; vezi, de asemenea, Mikhail Heller și Aleksandr Nekrich, Utopia in Power: The History of the Soviet Union from 1917 to the Present, New York: Summit Books, 1986; Richard Pipes, The Russian Revolution, New York: Vintage Books, 1990).

Astfel, obiectând la celebrarea lui Lenin performată de tânărul Georg Lukács, Weber a insistat asupra imposibilității de a construi socialismul imaginat de Karl Marx în absența unei dezvoltări autentice capitaliste, burgheze, de piață: „Pe bună dreptate”, scria el, „Manifestul Comunist a accentuat caracterul revoluționar economic al antreprenorilor burghezi capitaliști. Niciun sindicat, și cu atât mai puțin oficialii statului socialist, nu pot performa acest rol”. (citat în John Patrick Diggins, Max Weber: Politics and the Spirit of Tragedy, New York: Basic Books, 1996, p. 239). Mai devreme decât mulți din criticii sovietismului, Weber a ajuns la concluzia că experimentul leninist va discredita socialismul pentru întreg secolul XX. Prin urmare, există vreun motiv pentru a considera practica politică leninistă drept sursă de inspirație pentru cei care caută o nouă transcendență politică? Există vreun plan pentru un radicalism renăscut, așa cum a sugerat Slavoj Žižek, cel care a propus reluarea saltului leninist de la 1917 în imperiul utopiei? Acestea sunt întrebări la care încercăm permanent să aflăm un răspuns...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG