Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Politologul Ken Jowitt a văzut eșecul leninist drept începutul unei epoci de turbulențe globale cu consecințe impredictibile: granițe, loialități, identități, au fost toate zdruncinate iremediabil de această transformare gigantică. Vechile definiții ale formelor de apartenență civică și etnică și-au pierdut sensul. Noua situație post-leninistă cere noi conceptualizări; dacă sub regim leninist kto-kovo? chestiona dominația partidului, întrebarea care se pune azi în națiunile defunctului Bloc sovietic este dacă forțele civice sau etnice domină viața lor politică. 1989 a fost anul civicilor. 1990 a asistat la emergența viguroasă a forțelor politice etnice. (vezi Ken Jowitt, New World Disorder: The Leninist Extinction, Berkeley: University of California Press, 1992) Aceste cuvinte au fost scrise la începutul anilor 1990, când extinderea Uniunii Europene spre Est părea mai mult o speranță deșartă.

De înțeles, Ken Jowitt a văzut Europa de Est foarte mult pe cont propriu, izolată și părăsită, măcinată de memorii neprocesate și nesfârșite dispute domestice, privată de recunoașterea Occidentului ca membru de bona fide al clubului emergent (și exclusiv). Războaiele de succesiune din fosta Iugoslavie i-au făcut pe vest-europeni să realizeze că respingerea egalilor lor estici nu era o soluție, dar poate rezulta în exacerbarea tentațiilor șovine și atavice. Înțelegând semnificația marcantă a integrării Europei de Est în Uniunea Europeană, Jowitt și-a revizuit poziția pesimistă. Merită citată formularea sa modificată: „M-am înșelat. Din fericire, de dragul propriului meu ego, din motivul corect. Un număr de critici au fost rapizi și exacți să arate că acei ‚colonei, cardinali și demagogi’ pe care i-am așteptat să predomine politic în perioada postcomunistă au întârziat în bună măsură să apară. Cu toate acestea, întrebarea este de ce? În paginile de concluzii ale articolului meu ‚The Leninist Legacy’, întrebam direct dacă în lumina moștenirilor leniniste cumulative – staliniste, hrușcioviste și brejneviste – a existat vreun punct de influență, masă critică sau efort civic – politic, cultural și economic – care să cântărească în privința forțelor civice în Europa de Est și să echilibreze frustrarea, disperarea, fragmentarea și furia crescânde care vor duce la violență locală sau regională pe scară largă? Răspunsul meu a fost da, Europa de Vest! Dacă Europa de Vest are să ‚adopte’ Europa de Est, rezultatul negativ pe care l-am anticipat poate fi evitat. Este tocmai ceea ce s-a întâmplat. Uniunea Europeană a ‚adoptat’ Europa de Est”. (vezi Ken Jowitt, „Stalinist Revolutionary Breakthroughs in Eastern Europe,” in Vladimir Tismaneanu (ed.), Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe, Budapest and New York: Central European University Press, 2009, p. 23) Ceea ce a părut la începutul anilor 1990 a fi o fantezie, s-a transformat în realitate în a doua parte a deceniului și în primii ani ai noului secol. Revoluțiile din 1989 au avut loc în numele unei întoarceri la Europa. Acest lucru s-a petrecut în cele din urmă.

În pofida predicțiilor cumplite, Uniunea Europeană a jucat un rol-cheie în ranforsarea valorilor civice, democratice, liberale. Evenimentele din Ungaria și România din 2012 (ascensiunea tendințelor autocratice, cripto-dictatoriale, în primul caz, un puci parlamentar eșuat menit să stopeze consolidarea domniei legii, în al doilea caz) au demonstrat semnificația fundamentală a criticilor și atenționărilor explicite ale Uniunii Europene. Una din cele mai importante lecții ale evenimentelor din Ungaria și România de-a lungul anului 2012 se referă la semnificația extraordinară a curților constituționale în apărarea normelor și procedurilor democratice împotriva variilor forme de tiranie majoritară. O altă lecție este legată de rolul UE în prevenirea succesului ori mai mult sau mai puțin camuflatelor tentative de de-democratizare. (vezi Jan-Werner Müller, „Safeguarding Democracy inside the EU Brussels and the Future of Liberal Order”, Transatlantic Academy Paper Series, February 2013; Vladimir Tismaneanu, „Democracy on the Brink: A Coup Attempt Fails in Romania”, World Affairs, January/February 2013, pp. 83-88).

Prima etapă a revoluțiilor din 1989-1991 a fost dominată de un sens palpitant al libertății redobândite și convingerea larg răspândită că autoritarismul fusese învins pentru totdeauna. Sociologul S. N. Eisenstadt a descris cu precizie acele revoluții ca non-utopice, non-ideologice, non-escatologice. Ca regulă generală, ele au fost erupții non-violente de nemulțumire civică împotriva supremației minciunilor și a cinismului agresiv al birocrațiilor comuniste. Imboldul protestelor de masă a fost favorizarea filosofiei disidente a libertății, civilității și demnității. Așteptările au fost mari și foarte puțini au fost cei capabili să întrevadă apariția hidoaselor forme de populism, exclusivism și intoleranță pe care Václav Havel le-a diagnosticat ca fiind coșmarul postcomunist.

Niciun stat legitim, nicio democrație funcțională și credibilă nu poate exista dacă fărădelegea trecutului rămâne ignorată sau sistematic banalizată. Prevalându-se de diferite raționalizări, rușii au evitat administrarea teribilului trecut. Rezultatul acestei situații deprimante este că moralitatea Rusiei pare marcată de cinism și dispreț masiv față de valorile prețuite de disidenți: civilitate, demnitate, memorie. Statul rus nu vede motive pentru a cultiva etosul antitotalitar. Biserica Ortodoxă, cu a sa istorie proprie a martirajului, dar și a complicității, încearcă să anexeze memoria victimelor imaginii recondiționate despre sine de rezistență totală la comunism.

În memoria marelui istoric Fritz Stern (1926-2016)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:53 0:00
Link direct

Asumarea trecutului a rămas o chestiune spinoasă nu doar acolo, ci în întreaga lume post-leninistă. Anumite țări au făcut progrese enorme, altele sunt codașe. Este un fapt istoric că abordarea post-comunistă poloneză cel mai des utilizată a eșuat în a onora momentele eroice din trecut, inclusiv insurecția din Varșovia din 1944. Un muzeu dedicat acestei revolte eroice a fost deschis în capitala polonă abia în 2004, cu ocazia celei de-a șaizecea aniversări a acelui eveniment.

Lustrația a fost mărul discordiei în toate aceste țări. În martie 1990, un document esențial a văzut lumina zilei la Timișoara, orașul revoluției române din decembrie 1989. Redactată de tineri activiști ai societății civile, scriitori, artiști, filosofi, a fost o proclamație în favoarea democrației liberale și un strigăt în direcția decomunizării. Cerea foștilor demnitari comuniști să nu ocupe funcții publice pentru o perioadă de cinci ani. I-a luat însă țării mai mult de 15 ani pentru a relua această discuție despre trecutul comunist. România a condamnat simbolic dictatura comunistă ca ilegitimă și criminală în decembrie 2006, dar Legea lustrației trecută prin Parlament a fost întoarsă de Curtea Constituțională doi ani mai târziu. În fapt, abia în 2013 doi foști torționari de Securitate au intrat în atenția organelor penale de cercetare (vezi și articolul lui Andrew Higgins, „In Trial, Romania Warily Revisits a Brutal Past,” New York Times, September 30, 2013, pp. A1 and A6). De înțeles atunci de ce, pentru mulți oameni, acest fapt însemna prea puțin și prea târziu.

Recurentele atracții comuniste reprezintă un subiect dificil. În pofida faptului că foarte mulți au simțit pe propria piele mizeria utopiei, în anumite țări (în special în fostul spațiu sovietic) există un sentiment de disperare și o stare frustrantă de lucruri care toate laolaltă oferă muniție bigoților neo-comuniști. Dezamăgirea legată de noua ordine socială și politică se traduce în nostalgie pentru vremurile în care exista aparența stabilității (vezi și cartea Ancăi Mihaela Pușca, Revolution, Democratic Transition, and Disillusionment: The Case of Romania, Manchester and New York: Manchester University Press, 2009). Democrația este criticată ca fiind haos, clasa politică este adesea percepută ca lacomă, depersonalizată, înstrăinată de proprii-i cetățeni.

Evident, asemenea lamentări pot fi auzite și în Occident, dar în lumea postcomunistă ele tind să ia prim-planul. În Ungaria, de pildă, ascensiunea Jobbik exprimă în mod concret această convingere că democrația este o construcție fragilă privată de rădăcini naționale autentice. Asistăm astfel la urcușul politic al unor mișcări și partide antidemocratice a căror ostilitate la adresa valorilor liberale este din ce în ce mai asurzitoare. Eu unul am anticipat acest curent în epilogul cărții mele Reinventarea politicului. Înțeleg prin etnocrație un proiect politic menit să accentueze omogenitatea etnică, rădăcinile și comunitatea (Gemeinschaft), în dezacord profund cu o înțelegere civică a națiunii.

Nu sunt deloc sigur că spre sfârșitul anilor 1970 bolșevismul mai era un proiect mesianic magnetizant. În fapt, era mai degrabă o dogmă ridiculizată și găunoasă. Visul originar al revoluției mondiale fusese abandonat în favoarea unui expansionism imperial tradițional. Și totuși, pentru mai multe decenii, comunismul a jucat rolul unei religii seculare, propunând principalele puncte de referință, busola morală, pentru mai multe generații. Amoralismul său a fost învestmântat în declarații retorice de egalitate și fraternitate. A fost un fals, dar un fals captivant.

Acest ciment cvasi-etic este acum regretat de mulți care preferă să-și amintească victoria împotriva Germaniei naziste mai degrabă decât ororile Gulagului. Comparat cu experiențele justiției politice din Europa Est-Centrală, Rusia și-a ocolit practic recuperarea morală. Motivele pentru acest eșec sunt cu siguranță legate de anemica voință politică. Putin și-a mărturisit admirația pentru Aleksandr Soljenițîn, dar manualele de istorie publicate cu binecuvântarea sa au fost tentative grosolane de a scuza teroarea de masă din anii 1930.

* Traducere din limba engleză de Marius Stan

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG