Vladimir Tismăneanu

În cartea sa Totalitarianism and Political Religion, A. James Gregor examinează o serie de etape paradigmatice ale istoriei intelectuale cu scopul de a explica conținutul cvasi-religios al ideologiilor totalitare. Cercetătorii ideilor radicale vor găsi o analiză pertinentă a viziunilor politice și ale căutărilor în direcția unei salvări imanente din scrierile lui Hegel, Moses Hess, Feuerbach, Marx, Richard Wagner, Lenin, Mussolini, Hitler, Alfred Rosenberg și ale altor autori mai puțin cunoscuți. Din acest punct de vedere, cartea lui Gregor este un excelent ghid pentru o arheologie a ideilor totalitare și a năzuinței pentru o comunitate purificată social și etno-rasial.

Embed Răspândește

Chiliasm, milenarism, violență

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:05:06 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

Este surprinzător însă că profesorul Gregor nu se angajează într-un dialog cu unii dintre cei mai importanți autori care au scris pe acest subiect, de la Peter Viereck, cu al său superb volum Metapolitica, una din cele mai pătrunzătoare analize asupra originilor mentalității naziste, la Eric Voegelin, Raymond Aron, Norman Cohn, și întregul curent asociat cu identificarea elementelor milenariste, chiliastice și escatologice care au stat la baza mișcărilor politice ce au avut ca scop revoluții sociale și antropologice. Aceste partide-mișcări (party movements), așa cum le-a definit unul dintre cei mai importanți exegeți ai stalinismului, Robert C. Tucker, au secularizat experiența religioasă, au folosit și au abuzat nevoia umană de sacru. Așa-zisa necesitate a fost transpusă în totemizarea Liderului Providențial, a Partidului demiurgic și salvator, a Rasei, a Națiunii, a Clasei, a Istoriei învestită cu sens, adică în re-sacralizarea și re-vrăjirea lumii, tocmai opusul a ceea ce Max Weber numea Entzauberung. Să ne amintim apoi că Thomas Mann numea național-socialismul un neopăgânism, pentru a marca prezența unei magii primitive în ritualurile cultice ale totalitarismului.

În fine, aceleași partide-mișcări au canonizat violența în numele promisiunii unui paradis terestru. Aceasta este și ideea centrală a volumului extraordinar al lui Andrzej Walicki publicat în 1995 tot la Stanford University Press (Marxism and the Leap to the Kingdom of Freedom). Din păcate, interpretarea marxismului ca religie politică propusă de A. James Gregor ignoră scrierile lui Walicki, dar și fundamentala trilogie a lui Leszek Kołakowski, Principalele curente ale marxismului.

Aș spune apoi că este discutabilă analiza lui Hegel și Feuerbach ca adepți ai unor autoproclamate religii politice. Este adevărat, cei doi au anticipat cultul istoriei, celebrarea unității organice, idolatrizarea statului, rasei sau a partidului, dar cei doi nu au fost implicați în mișcări politice de masă. Recomand în acest sens excelentul volum al lui Jacob L. Talmon, The Myth of the Nation and the Vision of the Revolution, sau, mai recent, superba analiză a religiilor politice a filosofului politic Emilio Gentile (pe care Gregor îl citează).

Primul regim totalitar a fost cel bolșevic. Altfel spus, odată cu Lenin se constituie arhitectura totalitară: supremația ideologiei, monopolul puterii în mâinile partidului unic și disoluția completă a statului de drept. Leninismul așază în centrul cosmologiei sale conceptul de dictatură a proletariatului, o formă de regim politic în care legalitatea este anulată în numele unei continue stări de excepție (război civil, încercuire imperialistă, comploturi interne, reale și, mai ales, imaginare). Trebuie menționate contribuții precum cea a lui Kenneth Jowitt, în special conceptul acestuia de impersonalism carismatic ca explicație pentru adorația bolșevicilor, fără limite și cvasi-extatică, pentru Partid ca agent mesianic sortit să realizeze postulatele Istoriei.

Este important, de asemenea, să ne amintim de Georges Sorel ca sursă intelectuală atât pentru frenezia revoluționară de stânga, cât și pentru cea de dreapta. Radicalismul politic modern și-a găsit în Sorel profetul cel mai virulent. De la Sorel la Frantz Fanon și prefațatorul acestuia, Jean-Paul Sartre, violența este celebrată ca având potențial cathartic. Totalitarismul este, în substanța sa ireductibilă, un program purificator (a se vedea teza lui Zygmunt Bauman despre „statul-grădinar”). În acest sens, sociologul Daniel Chirot nu greșește, cred, când vorbește în cartea sa, Modern Tyrants, despre preponderența (prevalence) Răului în timpurile noastre.

La cinci decenii de la moartea sa în 1967, în Bolivia, acolo unde încerca să pună bazele unui „foco guerrillero”, Ernesto Che Guevara (1928-1967) rămâne o legendă a stângii. În plus, ironie supremă, a devenit o marcă de succes pe piața globală de mărfuri și simboluri.

Embed Răspândește

Extazul cruzimii de clasă

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:07:31 0:00

Link direct

• 48 kbps | MP3

Player pop-out

Nesfârșite procesiuni în Cuba, văduva și copiii săi înconjurați de mulțimi adulatoare, o imagine ubicuă menită să mențină obsesiv în memorie chipul martirizat al celui mai loial camarad al lui Fidel: toate aceste elemente se conjugă în mitul guevarist al „revoluționarului virtuos”, contrapartea contemporană a celebrării nobilului sălbatic. Sunt lucruri despre care a scris cândva gânditorul venezuelian Carlos Rangel. Multe din aceste teme au fost reluate în ultimii ani în contribuțiile lui Enrique Krauze, Jorge Castañeda (politolog remarcabil și fost ministru de externe al Mexicului) și ale lui Álvaro Vargas Llosa.

Formula politică a lui Guevara a fost pe cât de fanatică, pe atât de înșelătoare. Mai mult decât orice, l-a interesat luarea puterii. Nu era un birocrat oarecare, ci un profet al violenței, un desperado al apocalipsului marxist. După victoria lui Castro, Che a fost unul dintre principalii partizani ai constituirii poliției secrete a noului regim. Deviza sa era: „datoria fiecărui revoluționar este să facă revoluția”. În acest caz, era vorba de „demascarea” așa-zișilor contra-revoluționari și de pedepsirea lor fără niciun fel de milă. Subordonatul lui Guevara din epocă, Ramiro Valdés, a fost primul șef al Cekăi cubaneze. Un alt organizator, de asemenea prieten al lui Guevara, a fost Angel Ciutah, veteran al Războiului Civil din Spania și apropiat de Ramón Mercader, asasinul lui Troțki. După invazia eșuată din aprilie 1961, regimul castrist (ori mai precis spus castro-guevarist) a declanșat o vânătoare a presupușilor inamici ai unei revoluții tot mai opresive. Într-o conversație cu ambasadorul sovietic, Guevara vorbea cu mândrie despre lugubrele represalii, afirmând că nu li se va permite acestor contrarevoluționari (el îi numea viermi) să ridice capul din nou. Dezumanizarea adversarului face parte din logica, adică ilogica, de tip comunist și fascist.

Stalinizarea revoluției cubane l-a asfixiat pe Guevara. Obișnuit cu mitinguri fără sfârșit, cu stilul romantic-noctambul al primei perioade de după venirea la putere, îi venea greu să se adapteze poziției de ministru al industriei. Era un rebel mereu în căutarea unei cauze exaltante, un aventurier cu propensiuni ideologice. Nu era vorba de vreo rezervă în raport cu brutalitatea noului regim, din ce în ce mai ostil oricărei expresii de autonomie. Pentru internaționalistul argentinian, problema era mai degrabă una de ajustare la mediocritatea noii existențe. Guevara a fost posedat de demonul revoluției, de dorința irezistibilă de a exporta modelul cuban la nivelul întregului continent ori chiar pe scară planetară. Ca gânditor marxist, Guevara s-a ilustrat prin teoria nucleului de guerilă, a acelui microcosmos menit să permită geneza „Omului Nou”. Multe din ideile lui Guevara au fost sistematizate de prietenul său Régis Debray în cartea Revoluție în revoluție. În jurul său, și mai ales în jurul morții sale, s-a brodat un fel cristologie seculară.

Spre deosebire de alți conducători comuniști, ca și de atâția revoluționari de salon, Guevara și-a luat în serios convingerile, plătind în final cu prețul vieții pentru ele. Din acest punct de vedere, există o similitudine între destinul său și cel al Rosei Luxemburg. I-a detestat pe comuniștii pro-sovietici, care la rândul lor, nu au mișcat un deget să-l susțină în suicidara expediție boliviană. A fost în final trădat de țăranii din munții unde își făcuse baza, deci tocmai de cei pe care își propunea să-i elibereze, fără să-i pese dacă aceștia doreau acest gen de „dezrobire”. A fost pseudo-izbăvitorul abandonat și trădat de cei pe care credea că venise să-i izbăvească.

Tezele guevariste despre revoluția mondială erau impregnate de un voluntarism extrem și de romantism politic iresponsabil. În scrisoarea trimisă reuniunii Organizației Tricontinentale, Guevara proclama necesitatea de „a crea două, trei, multe Vietnamuri”. Întâlnirile din 1964 cu Tito și cu Mao l-au dezamăgit, ambii lideri părându-i insuficient de pasionați de pregătirea marelui incendiu revoluționar planetar. „Nu-l uitați pe acest mic condottiere al veacului al XX-lea”, le scria Guevara părinților săi în martie 1965, în momentul când pornea ultima și marea sa aventură în căutarea Fetei Morgana a unei revoluții imposibile.

A fost un mare neadaptat, unul dintre acei misfits pe care, dacă am fi hegelieni, am spune că Istoria Universală îi folosește atunci când își urmează secreta serpentină teleologică. Unul dintre poemele sale favorite era Către Hristos de León Felipe. Dar în faimosul „Mesaj către Organizația Tricontinentală” (în 1967, deci în anul morții sale), Che nu exalta iubirea, ci ura „ca factor al luptei, care îl împinge pe om dincolo de limitele naturale ale condiției umane și îl convertește într-o mașină de ucis eficientă, selectivă și rece”. Acesta era drumul către Omul Nou: extazul crimei glaciale, al cruzimii de clasă, justificată ideologic. Scria cândva Aragon: „Ochii albaștri ai Revoluției strălucesc cu o cruzime necesară”.

Moartea lui Guevara în octombrie 1967 a marcat înfrângerea unei întregi paradigme revoluționare bazată pe focarul insurecțional drept imaginar catalizator al unei revoluții izbăvitoare. Pentru Che, trei erau condițiile succesului unui asemenea foco: mobilitatea constantă, vigilența constantă, neîncrederea constantă. Idealizarea țărănimii sărace drept subiect al unei revolte cataclismice, suspiciunea în raport cu ceea ce, pe urmele lui Lenin, Guevara disprețuia drept „cretinism parlamentar”, oroarea în raport cu „filistinismul burghez”, internaționalismul mistic, plăsmuirea unui umanism apocrif în care scopul final, presupus imaculat, justifica utilizarea celor mai crude mijloace (care puteau să-i displacă personal, dar pe care nu le-a reprobat niciodată, spre deosebire de Rosa Luxemburg), fetișizarea violenței ca instrument al unei purificări universale, iată care sunt liniile esențiale ale marxismului lui Guevara.

A fost cruciatul a ceea ce Octavio Paz a definit drept ateologia totalitaria. De ani de zile, fiica sa, Aleida, cutreiera lumea ținând prelegeri despre Che. La o asemenea manifestație în Italia, după ce a semnat tricouri cu poza lui Guevara, a aflat că tinerii participanți erau de fapt fasciști. „Ei nu știu nimic despre el”, a spus fiica lui Che. Ori poate că știau...