Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În pofida panegiricelor închinate lui Stalin, vechii bolșevici erau deja sortiți pieirii. Nimic nu putea tempera instinctul vindicativ al lui Koba. În ianuarie-februarie 1934, la al XVII-lea Congres al Partidului, cunoscut și drept Congresul Învingătorilor, foștii lui rivali au capitulat în mod abject și s-au înjosit, cu sinucigașă cecitate, prin ale lor delirante imnuri triumfaliste. Toți i-au mulțumit Vozhd-ului pentru îndrumarea lui infailibilă, toți s-au umilit în acest festival al căinței masochiste.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:02 0:00
Link direct

Să-l ascultăm pe Lev Borisovici Kamenev:

„Dacă am curaj să vă vorbesc de la acest pupitru despre cronica înfrângerilor, cronica mea a erorilor și crimelor, este pentru că realizez că această pagină a vieții mele a fost dată, că a trecut, că este un cadavru pe care pot face o autopsie cu același sânge rece și detașare personală cu care am disecat, și sper să pot s-o mai fac din nou, cadavrele politice ale dușmanilor clasei muncitoare, menșevicii și troțkiștii”.

Glonțul care l-a ucis pe Serghei Mironovici Kirov pe 1 decembrie 1934 a dus imediat la acuzația împotriva lui Zinoviev și Kamenev de a fi fost inspiratorii morali ai asasinului. În august 1936, cei doi se aflau deja în boxa primului proces-spectacol de la Moscova. Acuzații au trebuit să dea declarații despre așa-zisa lor vinovăție. Lev Kamenev consemna: „Eu, Kamenev, împreună cu Zinoviev și Troțki, am organizat și coordonat această conspirație. Motivele mele? Devenisem convins de faptul că politica partidului - a lui Stalin - avea succes și era victorioasă. Noi, opoziția, ne-am bazat pe o ruptură în partid; dar această speranță s-a dovedit nefondată. Nu mai puteam miza pe nicio dificultate de natură domestică spre a răsturna conducerea lui Stalin, eram mânați de o ură nemărginită și sete de putere”.

Ultimele cuvinte ale lui Kamenev la proces erau de fapt o îndrumare adresată copiilor săi: „Aș dori să spun câteva cuvinte copiilor mei. Am doi, unul este pilot militar, celălalt, un tânăr pionier. Indiferent care va fi sentința mea, o consider justă... Împreună cu poporul, mergeți încotro vă îndrumă Stalin”. Aceasta era o trimitere la promisiunea pe care Stalin o făcuse în legătură cu copiii săi. Nu s-a ținut de cuvânt...

Pe data de 24 august 1936, președintele completului de judecată Vasili Ulrikh (1889-1951) intra în sală și dădea citire unui lung și anost rezumat care ducea spre ineluctabilul verdict. Ulrikh anunța că toți cei șaisprezece acuzați erau condamnați la moarte prin împușcare. Fostul agent special Edward P. Gazur semnala: „Cei din sală așteptau cu siguranță anexa obișnuită care se folosea în procesele politice și care stipula că sentința este comutată pe motivul contribuției acuzatului la marea Revoluție. Aceste cuvinte nu s-au mai auzit niciodată [în 1936] și a devenit limpede că osândirea la moarte era finală atunci când Ulrikh și-a lăsat textul pe pupitru și a părăsit sala de judecată”. A doua zi, ziarele sovietice titrau faptul că toți cei șaisprezece acuzați fuseseră executați. Erau incluși și agenții NKVD care furnizaseră mărturii mincinoase...

Trebuie spus că până și formele cele mai sofisticate ale argumentului care plasează sub semnul dubitativului succesul revoluțiilor din 1989 funcționează pe o logică similară „retoricii reacționare”: mediul post-revoluționar a permis renașterea aspectelor reprobabile ale culturilor național-politice din regiune, și anume, șovinismul, rasismul, fascismul rezidual, fundamentalismul etno-clericalist și militarismul, dovedindu-se astfel mai nociv decât status-quo-ul de dinainte de 1989. Sau, se afirmă că de fapt nimic nu s-a schimbat, iar deținătorii puterii (birocrații partidului-stat) s-au menținut pe poziții, preluând doar noi măști. Sau, indiferent de speranțele și idealurile participanților la mișcările din 1989, rezultatele acțiunilor lor s-au dovedit profund dezamăgitoare, permițând unor politicieni venali, infractorilor și demagogilor să folosească noile oportunități pentru a-și instaura dominația asupra societății. În aceste condiții, reamintirea adevăratului mesaj al acestor revoluții și reconsiderarea principalelor interpretări și afirmații-cheie ale revoluționarilor reprezintă așadar un util exercițiu politic, moral și intelectual.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:42 0:00
Link direct

Nu trebuie să uităm faptul că ceea ce astăzi suntem obișnuiți să considerăm evident - sfârșitul sovietismului - era doar o vagă posibilitate la începutul anului 1989. Fără îndoială, unii disidenți (Andrei Amalrik, Ferenc Fehér, Ágnes Heller, János Kis, Václav Havel, Jacek Kuroń, Adam Michnik, Ivan Sviták) diagnosticaseră declinul lent al sistemului și lipsa lui de viitor, dar puțini au luat în calcul un colaps imediat al acestuia. Întreaga filosofie a disidenței - „noul evoluționism” (Michnik) - a fost argumentată pornind de la strategia „penetrării” pe termen lung a sistemului, pe recuperarea și reconstrucția progresivă a sferei publice ca alternativă la ubicuitatea ideologică a partidului-stat, pe practicarea anti-politicii ca expresie a autenticității non-machiavelice, a transparenței, civilității și bunei credințe.

Dacă există o morală fundamentală a grandioasei drame revoluționare care s-a desfășurat în 1989 în Europa Centrală și de Est, aceasta poate fi formulată astfel: viitorul aduce cu sine mai mult decât o singură direcție. Cu alte cuvinte, nu există un determinism ineluctabil care guvernează istoria omenirii. Într-adevăr, așa cum afirmă Jeffrey Isaac, revoluțiile din 1989 nu au avut doar multiple cauze, ci și multiple înțelesuri, propunând o agendă semnificativă nu doar pentru societățile post-comuniste, dar și pentru democrațiile occidentale (vezi cartea lui Jeff Isaac, tradusă în românește la Polirom sub titlul Democrația în vremuri întunecate, în anul 2000).

Au existat, desigur, o serie de gânditori care au anticipat prăbușirea inevitabilă a sovietismului (ex. Leszek Kołakowski). Dar foarte puțini au crezut cu adevărat că acest lucru se va întâmpla într-un timp atât de scurt și fără violență. Profilul regimurilor autoritare post-totalitare nu era unul care să încurajeze o schimbare pe bază de negocieri și transferul de putere pe cale pașnică. De aceea, unul dintre cele mai surprinzătoare fenomene în 1989-1990 a fost disponibilitatea elitelor comuniste din Ungaria și Polonia de a împărți inițial puterea și apoi de a renunța la aceasta în totalitate. Urmând o astfel de cale, ele au abandonat cel mai sacru dintre postulatele leninismului: rolul conducător al partidului (monopolul puterii). Ele au permis demararea unei tranziții democratice care și-a putut urma cursul fără a fi confruntată cu tulburări social-politice majore. În alte țări însă, reformele au fost respinse în numele „realizărilor socialiste ale poporului”. Din fericire, chiar și acest tip de argument nu a reușit să salveze regimurile comuniste în cauză. Modelul „socialismului de baracă” era perimat. Eforturile de a-l salva ale conducătorilor țărilor din „banda celor patru” (România, RDG, Bulgaria și Cehoslovacia) nu aveau, pe termen lung, șanse de reușită...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG