S-au scurs șase ani de la trecerea în lumea celor drepți a lui Liviu Ciulei. Este bine să ne reamintim cine a fost şi ce a simbolizat el ca artist, ca intelectual şi ca om. Lucrul este cu deosebire important când, de pildă, se ridică statui unor regizori care au pactizat zelos cu dictatura comunistă. Liviu Ciulei a reprezentat demnitatea culturii române, deci opusul a ceea ce-a întruchipat Sergiu Nicolaescu, regizorul de partid şi de stat în vremurile comunismului dinastic. Ciulei a refuzat să-și vândă sufletul lui Mefisto.
Când se vorbește despre pustiul cultural creat de comunism, este bine să ne amintim că au existat oaze de rezistență, că grație unor intelectuali care au rămas devotați valorilor spiritului s-a putut respira sub gheață. Teatrul a fost una din aceste zone, mai ales după 1960.
Liviu Ciulei, personalitate tutelară a filmului şi teatrului românesc, cel care, pe bună dreptate, a fost numit artistul total, s-a stins din viață în 24 octombrie 2011, fără a genera cascadele de omagii rezervate câte unui trâmbițaș al dictaturii.
Generația mea a putut să se bucure de spectacolele regizate de acest artist genial (folosesc termenul cu deplină responsabilitate).
Am învățat, grație lui, cum tăcerile pot deveni strigăte, cum liniștea aparentă poate ascunde revoltă şi sete de adevăr. Aș aminti şi filmele lui Ciulei, între care capodopera Pădurea spânzuraților, un efort estetic comparabil cu cele ale unor Andrei Tarkovski (1932—1986), Jerzy Kawalerowicz (1922—2007) ori Miklós Jancsó (1921—2014). Fără Ciulei, nu-l putem înțelege nici pe Lucian Pintilie, ajuns acum la 84 de ani. Fără Lucian Pintilie, nu putem înțelege „noul val” din filmul românesc.
A fost un magistru, a încurajat tinerii regizori ca nimeni altcineva, a deschis noi drumuri în teatru, deopotrivă în Europa şi în Statele Unite. În anii comunismului, spectacolele Teatrului Municipal erau sărbători ale spiritului. Nu e vorba doar de Ciulei, ci şi de Radu Penciulescu (n. 1930), David Esrig (n. 1935) şi alți regizori care au refuzat să îngenuncheze. În consens cu Jan Kott, Ciulei şi școala sa au făcut din Shakespeare contemporanul nostru. La fel din Buchner, Ibsen, Tennessee Williams şi alți mari dramaturgi.
Reiau aici un fragment din superbul omagiu adus lui de către marele regizor Andrei Şerban, profesor la Universitatea Columbia, în excelenta revistă clujeană Apostrof.
Un text tulburător, de o solemnă frumusețe, al cărui final vorbește neliniștitor despre timpurile pe care le-am trăit:
„Scriu aceste rânduri în special pentru cei tineri care nu știu cine a fost Liviu Ciulei. Pentru cei ca mine, care l-au întâlnit la vârsta când aveam cel mai mult nevoie de inspirație, Ciulei a fost un adevărat deschizător de drum. Călăuzele adevărate sunt azi din ce în ce mai rare. Cei care pretind că știu ar trebui să învețe de la acest mare om modest, care într-adevăr ŞTIA. Cine a fost Liviu Ciulei? Un temperament vulcanic, din aceeași ligă cu Orson Welles; a fost ca şi el: prea mare pentru timpul în care a trăit. Când s-a reîntors chipurile acasă, România se schimbase. Omul nobil nu s-a mai regăsit în mitocănia şi confuzia generală, artistul riguros şi clasic se simțea alienat de aşa-zisul teatru modern şi mediocru, lipsit de idealuri. Îl observam pierdut, simțeam că nu i se mai arăta respectul pe care îl merita, nu mai era privit ca pe vremuri. La înmormântarea lui Ciulei a fost foarte puțină lume, în jur de 20 de persoane. În contrast cu circul zgomotos şi patetic când sicriul unui actor popular e invadat de o masă de curioși veniți la înmormântare ca la un spectacol, cum se cam obișnuiește acum în România, ceremonia lui Ciulei a fost demnă şi nobilă, aşa cum i-a fost şi viața. A plecat discret şi aproape neobservat, ca Ariel.”