Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:15 0:00
Link direct

Prăbușirea comunismului în Europa de Est a accelerat după 1989 procesul de dezintegrare a Uniunii Sovietice, fiind un catalizator pentru mișcările patriotice din țările baltice şi Ucraina, inaugurând o nouă organizare mondială, necondiționată de diviziunile Războiului Rece, de bipolarism. Aşa cum de foarte multe ori a afirmat Ken Jowitt, s-au creat condițiile pentru o situație nouă, extrem de periculoasă, în care lipseau normele internaționale de până atunci, iar comportamentul actorilor implicați nu putea fi anticipat. Existau astfel, încă de atunci, premisele unui haos global. Acest diagnostic nu exprima însă, sub nicio formă, vreun regret pentru lumea de dinainte de 1989. El avea doar rolul de a atrage atenția asupra faptului că revoluțiile şi „extincția leninistă” au generat o realitate complet nouă. Mai mult decât atât, contextul radical diferit a impus o reevaluare a principalelor concepte care au dominat dezbaterile intelectuale în secolul al XX-lea: liberalism, naționalism, societate civilă, socialism şi, de ce nu, însăși viziunea noastră asupra libertății la sfârșitul uneia dintre cele mai violente etape din istoria omenirii. Pentru impactul momentului 1989 asupra inițiativelor de regândire a agendei liberale, câteva titluri din anii ’90 sunt de maximă relevanță: Jerzy Szacki, Liberalism after Communism (Budapest and London: Central European University Press, 1995) și Ira Katznelson, Liberalism’s Crooked Circle: Letters to Adam Michnik (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1997).

Aşa cum am menționat și cu alte ocazii, întrebarea fundamentală rămâne: au fost evenimentele din 1989 cu adevărat revoluții? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci trebuie să analizăm diferența dintre acestea şi momente istorice similare (de exemplu, Revoluția Franceză din 1789 sau cea din Ungaria din 1956). Dacă el este negativ, consider întemeiat să ridicăm o altă problemă: ce anume au fost ele? Simple fantasme, rezultatul intrigilor oculte ale unor birocrații în criză care au fascinat întreaga lume, dar nu au schimbat în mod fundamental „regulile jocului”? Ultima formulare este esențială pentru a înțelege semnificația a ceea ce s-a întâmplat în 1989. Acordând atenție modului în care s-au schimbat „regulile jocului”, avem posibilitatea de a aprecia cu adevărat consecințele şi moștenirea anului 1989. Consider că transformările din principalele țări din Europa Centrală (mai ales) şi de Est au fost revoluții politice care au provocat decisiv şi ireversibil schimbarea regimurilor din această parte de lume.

În locul unor sisteme ideocratice, dominate de partidul unic, revoluțiile au creat entități politice pluraliste. Au permis foștilor subiecți ai despotismelor ideologice (membri ai unor societăți închise) să-şi recapete drepturile civice şi naturale şi să se implice în construirea unor societăți deschise (vezi cartea lui Ivo Banac, ed., Eastern Europe in Revolution, Ithaca, NY and London: Cornell University Press, 1992). În locul unor economii planificate, toate aceste societăți au adoptat economii de piață. Pe parcursul acestui proces menit a răspunde la trei provocări fundamentale (crearea pluralismului politic, economiei de piață şi sferei publice), unele țări au avut mai mult succes decât altele. Dar este indiscutabil faptul că în toate țările din fostul bloc sovietic, ceea ce înainte era un sistem monolitic (o partocrație monistă) a fost înlocuit de unul dominat de diversitate cultural-politică (vezi și cartea lui Claus Offe, Varieties of Transition: The East European and East German Experience, Cambridge, MA: MIT Press, 1997).

Chiar dacă nici astăzi nu putem afirma cu certitudine că toate aceste țări au devenit democrații liberale funcționale, este totuși crucial să subliniem că, în toate aceste cazuri, leninismul bazat pe uniformitate ideologică, represiune, dictatura asupra nevoilor umane (Ágnes Heller) şi încălcarea flagrantă drepturilor omului au dispărut (dar nu fără dureroase urme).

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:09 0:00
Link direct

S-au scurs șase ani de la trecerea în lumea celor drepți a lui Liviu Ciulei. Este bine să ne reamintim cine a fost şi ce a simbolizat el ca artist, ca intelectual şi ca om. Lucrul este cu deosebire important când, de pildă, se ridică statui unor regizori care au pactizat zelos cu dictatura comunistă. Liviu Ciulei a reprezentat demnitatea culturii române, deci opusul a ceea ce-a întruchipat Sergiu Nicolaescu, regizorul de partid şi de stat în vremurile comunismului dinastic. Ciulei a refuzat să-și vândă sufletul lui Mefisto.

Când se vorbește despre pustiul cultural creat de comunism, este bine să ne amintim că au existat oaze de rezistență, că grație unor intelectuali care au rămas devotați valorilor spiritului s-a putut respira sub gheață. Teatrul a fost una din aceste zone, mai ales după 1960.

Liviu Ciulei, personalitate tutelară a filmului şi teatrului românesc, cel care, pe bună dreptate, a fost numit artistul total, s-a stins din viață în 24 octombrie 2011, fără a genera cascadele de omagii rezervate câte unui trâmbițaș al dictaturii.

Generația mea a putut să se bucure de spectacolele regizate de acest artist genial (folosesc termenul cu deplină responsabilitate).

Regizoru Liviu Ciulei
Regizoru Liviu Ciulei

Am învățat, grație lui, cum tăcerile pot deveni strigăte, cum liniștea aparentă poate ascunde revoltă şi sete de adevăr. Aș aminti şi filmele lui Ciulei, între care capodopera Pădurea spânzuraților, un efort estetic comparabil cu cele ale unor Andrei Tarkovski (1932—1986), Jerzy Kawalerowicz (1922—2007) ori Miklós Jancsó (1921—2014). Fără Ciulei, nu-l putem înțelege nici pe Lucian Pintilie, ajuns acum la 84 de ani. Fără Lucian Pintilie, nu putem înțelege „noul val” din filmul românesc.

A fost un magistru, a încurajat tinerii regizori ca nimeni altcineva, a deschis noi drumuri în teatru, deopotrivă în Europa şi în Statele Unite. În anii comunismului, spectacolele Teatrului Municipal erau sărbători ale spiritului. Nu e vorba doar de Ciulei, ci şi de Radu Penciulescu (n. 1930), David Esrig (n. 1935) şi alți regizori care au refuzat să îngenuncheze. În consens cu Jan Kott, Ciulei şi școala sa au făcut din Shakespeare contemporanul nostru. La fel din Buchner, Ibsen, Tennessee Williams şi alți mari dramaturgi.

Reiau aici un fragment din superbul omagiu adus lui de către marele regizor Andrei Şerban, profesor la Universitatea Columbia, în excelenta revistă clujeană Apostrof.

Un text tulburător, de o solemnă frumusețe, al cărui final vorbește neliniștitor despre timpurile pe care le-am trăit:

„Scriu aceste rânduri în special pentru cei tineri care nu știu cine a fost Liviu Ciulei. Pentru cei ca mine, care l-au întâlnit la vârsta când aveam cel mai mult nevoie de inspirație, Ciulei a fost un adevărat deschizător de drum. Călăuzele adevărate sunt azi din ce în ce mai rare. Cei care pretind că știu ar trebui să învețe de la acest mare om modest, care într-adevăr ŞTIA. Cine a fost Liviu Ciulei? Un temperament vulcanic, din aceeași ligă cu Orson Welles; a fost ca şi el: prea mare pentru timpul în care a trăit. Când s-a reîntors chipurile acasă, România se schimbase. Omul nobil nu s-a mai regăsit în mitocănia şi confuzia generală, artistul riguros şi clasic se simțea alienat de aşa-zisul teatru modern şi mediocru, lipsit de idealuri. Îl observam pierdut, simțeam că nu i se mai arăta respectul pe care îl merita, nu mai era privit ca pe vremuri. La înmormântarea lui Ciulei a fost foarte puțină lume, în jur de 20 de persoane. În contrast cu circul zgomotos şi patetic când sicriul unui actor popular e invadat de o masă de curioși veniți la înmormântare ca la un spectacol, cum se cam obișnuiește acum în România, ceremonia lui Ciulei a fost demnă şi nobilă, aşa cum i-a fost şi viața. A plecat discret şi aproape neobservat, ca Ariel.”

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG