Vladimir Tismăneanu

Cum am mai spus și cu alte ocazii, am fost amic cu nepotul lui Dej, Gheorghe, copilul Licăi Gheorghiu, fiica dictatorului. I se spunea Ghiță, era un băiat cu ochii negri, de o mare intensitate. La fel mi-l descria tatăl meu pe tânărul Gheorghiu, pe vremea când îl întâlnise la Doftana (1935-1937). Colegul meu nu era cultivat, dar îl interesa istoria, era modest ca stil, în plus, era generos. Ghiță și surorile sale au fost adoptați de bunic în 1963. Și-au schimbat numele din Popescu (după tatăl lor, Marcel Popescu, fost ministru al Comerțului Exterior, debarcat în clipa când Lica a decis să divorțeze), era în perioada legăturii intime cu doctorul Gheorghe Plăcințeanu, care avea să fie arestat și practic lichidat în temnițele regimului. Au schimbat și școala: au venit toți trei de la Liceul „Caragiale” din Piața Dorobanți, la noul Liceu nr. 24 de pe strada Grădina Bordei, lângă televiziunea din epocă. Actualul Liceu „Jean Monnet”.

Acolo am fost și eu elev între 1963 și 1970, când am dat bacalaureatul. Chiar și după moartea lui Dej, familia Licăi avea parte de privilegii (medici personali, medicamente, aprovizionare specială). Ghiță împărțea fără probleme țigări Rothmans. În anii facultății, nu ne-am mai văzut, el a făcut Politehnica. Dar am reluat prietenia prin 1975, când am petrecut multe ceasuri, inclusiv la el acasă, măcar o singură dată (adică la Lica), pe actuala stradă Atena, vorbind despre sistem, despre Dej, despre Ceaușescu, despre Nicu. Era amic cu acesta, dar țin minte că Lica se opunea ca „delfinul” să mai vină pe la ei.

Nu l-am întâlnit personal niciodată pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. N-am vorbit niciodată cu el. L-am zărit de câteva ori: mai de-aproape, ori mai de departe. Tatăl meu fusese exclus din PMR în februarie 1960, fusese anchetat la Comisia Controlului de Partid, începând din septembrie 1958, ca lider al unui „grup fracționist, antipartinic”. Aceste informații pot fi găsite în volumul de documente consultate de Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste apărut la Humanitas în 2009 (editori Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu, Armand Goșu).

Eram mai aproape de Nicu Ceaușescu și Lena Răutu: veneam toți trei de la Liceul „Petru Groza”. Un prieten apropiat era Andrei Manoliu, fusesem colegi de creșă, de cămin, mergeam la el acasă. Până în 1965, tatăl său, un excelent specialist în boli contagioase, Nicolae Manoliu, ilegalist evreu-maghiar originar din Oradea, a fost directorul Spitalului Elias. Culmea este că de Ghiță m-am apropiat la orele obligatorii de tâmplărie. Eu eram total incapabil să fac ceea ce ni se cerea. Nu am fost și nu voi fi vreodată un bricoler. Ghiță avea un talent nativ în asemenea îndeletniciri. Așa că el făcea și ceea ce ar fi trebuit să fac eu. Trișam împreună, primeam o notă mare pentru ceea ce făcuse el.

Îmi aduc aminte că în februarie 1965 a murit G. Călinescu. În Scînteia au apărut articole, un necrolog impresionant, s-a publicat poemul lui Călinescu de adeziune la regim, „Eram bărbatul care...” Din câte știu, deși grav bolnav el însuși, Dej a mers împreună cu Leonte Răutu, membru supleant al Biroului Politic și șeful suprem al propagandei și culturii, să-l viziteze pe autorul Scrinului negru pe patul de moarte. Aflând despre moartea lui Călinescu, Ghiță ne-a întrebat, pe mine, pe Zaza Ioanid, pe Lena, cine a fost Călinescu. Eram răi pe vremea aceea și i-am răspuns bășcălios: „Un textilist fruntaș, Erou al Muncii Socialiste”. S-a uitat stingherit și ne-a spus: „M-am prins, vă bateți joc de mine”.

Mai țin minte că în aprilie 1968, după ce Scînteia a publicat textul cuvântării lui Ceaușescu la prelucrarea cu activul de partid al Municipiului București a Plenarei la care au fost reabilitați Pătrășcanu, Foriș, Doncea, Petrescu, Miron Constantinescu, precum și militanții asasinați în URSS în timpul Marii Terori (Sașa Dobrogeanu-Gherea, Timotei Marin, Elena Filipovici, Imre Aladar, Marcel Pauker, David Fabian, Eugen Rozvany și atâția alții), Ghiță a vrut să stea de vorbă cu mine. Mi-a spus că din ce știa el de la bunicul său, Miron Constantinescu era un om de o mare cruzime. Era foarte frământat de chestiunea Pătrășcanu. Mi-a spus că nu va înțelege niciodată ce a fost între bunicul său și acel om. Nu-și apăra bunicul, era întristat, ba chiar, aș zice, profund tulburat. În cuvântarea publicată pe prima pagină a Scînteii, Ceaușescu proclama acuzator: „Toate aceste fapte îl acuză pe Alexandru Drăghici, care le-a înfăptuit, îl acuză și îl condamnă pe Gheorghiu-Dej, care le-a ordonat și le-a patronat”. Îmi dau seama ce-a fost în sufletul lui Ghiță când a citit acel discurs.

Nu vreau să cădem în capcana a ceea ce se cheamă determinismul retroactiv. Nu vreau să proiectez în trecut informații și concluzii ale prezentului. În plus, repet, n-am fost în proximitatea imediată a lui Dej. Știam însă că fusese direct implicat în acțiuni criminale în urma cărora suferiseră, chiar muriseră oameni...

Părinții mei au fost apropiați prieteni cu doctorul Gabriel Barbu, istoric al medicinei, care lucrase cu mama la Institutul de Igienă și Sănătate Publică, apoi fuseseră „zburați” împreună în anul 1962. În memoriile sale apărute la Humanitas (Ce-a fost să fie. Notații autobiografice), doctorul Gheorghe Brătescu, soțul Taniei Pauker, fiica Anei, povestește acel episod. Ne vedeam cu doctorul Barbu (avea o voce răgușită, parcă mereu gata să dispară) și cu soția acestuia, Cora, care era director adjunct, cred, la Standardizare. Mi s-a spus că era sora inginerului Emil Calmanovici (1896–1956), implicat în procesul Pătrășcanu și mort la Aiud în circumstanțe suspecte. Am întrebat (aveam vreo 10-11 ani) cine este Calmanovici. Mi s-a răspuns (cred că mama) că a fost un om onest care a murit în condiții tragice. Mi s-a mai spus să nu vorbesc cu nimeni pe acest subiect. I-am auzit pe părinții mei șoptind numele lui Mirel Costea, cumnat și el cu Calmanovici, ilegalist faimos și influent care s-a sinucis în 1951. Ulterior, la Plenara din aprilie 1968, Calmanovici, un mare idealist, un om care și-a donat averea și viața partidului comunist, victimă a regimului pe care l-a adorat, a fost reabilitat alături de Pătrășcanu, Koffler și ceilalți acuzați din macabra înscenare din aprilie 1954.

La noi în casă s-a vorbit întotdeauna în termeni admirativi despre Lucrețiu Pătrășcanu. Tatăl meu, care răspundea prin 1934–1935 pe linie de UTC de ceea ce se chema resortul studențesc din București, îl cunoscuse pe Pătrășcanu (nume conspirativ „Andrei”). Îl privea ca pe un intelectual de mare clasă. În condițiile atât de paupere ale marxismului românesc, evident că Pătrășcanu strălucea. În plus, este ușor de imaginat ce însemna pentru junele revoluționar basarabean care era Leonid Tisminețki să stea de vorbă cu cineva care îl cunoscuse pe Lenin.

În vara anului 1964, se aniversau două decenii de la lovitura de stat din 23 august (se vorbea atunci de insurecția antifascistă). Apăreau tot felul de texte în Scînteia menite să celebreze rolul decisiv al lui Dej. Între alții, inchizitorul de la Comisia Controlul de Partid, generalul de securitate Ion Vinţe (János Vincze) a scris un grețos encomium în care îi denunța, a mia oară, pe trădătorii Pătrășcanu, Koffler, Luca, precum și pe deviatorii de toate culorile și direcțiile. Tatăl meu mi-a spus să nu cred aceste lucruri. Despre Pătrășcanu, mi-a zis, nimic din ce se scrie acolo nu e adevărat. Dar, din nou, m-a avertizat să nu vorbesc cu nimeni. Știa că sunt amic cu Nicu Ceaușescu, deci pericolul era cât se poate de real ca eu să nu-mi țin gura.

Anul 1964 era momentul gloriei maxime pentru Dej, veniseră la București personalități din întreaga lume comunistă, delegația sovietică îl avea în frunte pe Anastas Mikoian, președintele Prezidiului Sovietului Suprem, cea chineză de vicepremierul Li Sien-nien, liderul suprem se scălda în osanale și ditirambi. G. Călinescu, în Contemporanul, scria că doar un Donatello ar fi putut să sculpteze cum s-ar fi cuvenit bustul acestui erou național. Pe 14 octombrie se anunța demiterea lui Hrușciov din funcțiile de prim-secretar al CC al PCUS și de președinte al Consiliului de Miniștri al URSS. Succesorii săi, Leonid Brejnev și Alexei Kosîghin, închideau cartea destalinizării. Începea un nou îngheț. Dej se simțea, și chiar era, triumfător. Ajunsese la o relație amicală cu Tito, se bucura de stima lui Mao, primea mesaje favorabile dinspre Paris și Washington.

Apoi, în martie 1965, auzisem în casă că Dej se afla în agonia finală, apăreau anunțuri semnate de o comisie medicală în Scînteia. Între semnatari era și medicul personal al lui Dej, un om de care am fost foarte apropiat, conferențiarul de medicină internă de la IMF, șeful unei secții din Spitalul „Elias”, marele diagnostician Leon Bercu. Acesta, ca și soția sa, doctorița Lucia Berdicev, erau apropiați prieteni ai sorei tatălui meu. Dictatorul își nimicise adversarii, nu-l mai contesta nimeni în partid. Îngenuncheaseră și veteranii ceferiști, și Miron Constantinescu. Se pregătea pentru ani lungi de domnie.

Finalul a fost fulgerător. Dej a mai apucat să voteze în „alegerile” pentru Marea Adunare Națională. Discursul său televizat a fost lugubru, se vedea că nu mai are mult de trăit. A încetat din viață pe data de 19 martie 1965.