Vladimir Tismăneanu

În jurul lui Constantin Noica s-au aflat și ipochimenii epocii, turnătorii abjecți, ființele subteranei sordide, cu a lor formulă psihologică igrasioasă. De la redactorul-șef al Revistei de filosofie, Octavian Chețan și Octavian Nistor (sursa „Nicoară”), șeful redacției de filosofie la Centrul de Informare și Documentare în Științele Sociale și Politice (CIDSP) condus de Mircea Ioanid, la tot soiul de alți informatori, oameni de mâna a treia, termite zeloase, personaje încântate că pot susține obsesiile ideologice ale regimului comunist prin mișeliile lor acoperite de rizibile pseudonime.

Filosoful ieșean Mihail Grădinaru, autor, vai, al unei cărți promițătoare (Prolegomene la o poietică marxistă, 1972), denunțată furibund de N. Tertulian pentru „heideggerianism” în paginile revistei „teoretice și politice” a CC al PCR, Era Socialistă, abordat încurajator de Noica, nu ezita să scrie delațiuni fetide. (Iată că lista delatorilor din Copou pare se crească năucitor!) Una din notele prezente în volumele coordonate de Dora Mezdrea acum zece ani mi-a amintit de „stilul” lui Pavel Apostol, filosoful-turnător, cel care raporta cu morbidă minuțiozitate ce se petrecea în casa lui Tudor Bugnariu, ilegalistul recalcitrant și ginerele lui Lucian Blaga (vezi volumul de la Humanitas, pp. 58-60). Apostol, cândva asistentul lui Blaga, a fost unul dintre cei mai acerbi acuzatori ai acestuia în anii ’50, a fost apoi el însuși arestat, devenind, după eliberare, informator. Era protejatul lui Miron Constantinescu, dogmaticul lider comunist care a purtat un veșnic război împotriva „radicalismului mistic de dreapta” (practicându-l el însuși cu fervoare pe cel de stânga). Cât îl privește pe M. Grădinaru, acesta avea să publice în 1994 o lucrare despre modelul ontic la Noica (Ed. Septentrion). No comment...

Notele informative din aceste volume pot fi incluse în orice antologie a ignominiei. Iar rapoartele ofițerilor sună precum cele ale instructorilor de la Secția de Propagandă a partidului: bombastice, găunoase, scrise într-o cretinoidă, insuportabilă langue de bois. Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu maiorul (ulterior locotenent-colonelul) Ion Pătrulescu, principalul hărțuitor al filosofului, cel care propune diverse „planuri de măsuri” pentru a-l „domoli” pe Noica? Dacă mai trăiește (ar mai trăi), are (ar avea) el oare minime remușcări pentru participarea la aceste oribile acțiuni de poliție spirituală?

Rămâne de comparat fixația anti-Noica a Securității cu documentele interne de partid din epocă, modalitățile de conlucrare pentru neutralizarea influenței gânditorului asupra unor tineri cărturari dezgustați de ideologia oficială și însetați de cunoaștere autentică. Securitatea nu a acționat independent de partid: scopul era deopotrivă intimidarea și instrumentalizarea lui Noica, anexarea sa, de o manieră perversă, viziunii național-staliniste a maniacilor protocroniști.

Evident, planul urzit de ideologii și securiștii regimului a eșuat lamentabil. Tocmai de aceea jandarmul anti-cultural Eugen Barbu l-a atacat pe Noica drept „gânditor de extremă dreaptă”. Era readus în discuție, de către noii rinoceri, un regretabil trecut, pasager și demult abandonat pentru a compromite poziția filosofului, o efigie a reflecției metafizice de veche tradiție europeană, într-un prezent dominat de barocul fascisto-comunist. Tocmai huliganul antisemit Barbu (nelipsit de discipoli, astăzi) îndrăznea să vocifereze împotriva celui care, lipsit de orice urmă de nombrilism xenofob, chema la dialogul culturii române cu marile spirite, reînnodând - prin Aristotel, Goethe sau Hegel - firul rupt al legăturilor noastre cu marea tradiție a umanismului european.

Noica a fost unul dintre cei mai urmăriți oameni din România dictaturii comuniste. Nu pentru fapte politice, ci pentru idei culturale. Cum foarte inspirat scria Andrei Pleșu: „Urmărit nu oricum, nu rutinier, ci ca un obiectiv militar, ca un personaj important și primejdios. Securitatea îl cunoștea mai bine decât adunătura de lătrători vigilenți din presa noastră contemporană”. În raport cu care, ispitiți fiind uneori a polemiza, poate că n-ar strica să ne reamintim cuvintele lui Constantin Noica, născute dintr-o cumplită experiență: „Cu derbedeii nu se stă de vorbă”.

Două cărți apărute în 2009 la Humanitasși la Muzeul Național al Literaturii Române sub îngrijirea Dorei Mezdrea luminează complicata relație dintre Constantin Noica (1909-1987) și Securitate. Filosoful, născut exact acum un veac, pe 12 iulie, s-a aflat mereu în vizorul acelei criminale instituții, a fost privit ca un etern suspect, fiecare pas, fiecare contact și fiecare inițiativă intelectuală i-au fost supravegheate draconic. Publicarea în 1969, la editura Univers, a unui volum de dialoguri platoniciene (primul de la instaurarea comunismului în România) genera analize hiper-vigilente. Tot astfel, prietenia cu Sanda Stolojan, ori aceea cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, erau văzute drept întreprinderi subversive.

Cioran și Eliade rămâneau în continuare personaje dubioase, oricât încerca Noica să-i convingă pe diverșii „parteneri de discuții” că sosise timpul unei regândiri a relațiilor cu vârfurile intelectuale ale exilului. În ochii regimului, contactul ideal cu Mircea Eliade rămânea fraudulosul, crapulosul Adrian Păunescu, acel penibil Evtușenko de Balcani. Pentru cei care au vorbit despre „colaboraționismul” lui Noica, aceste volume ar trebui să servească drept un duș rece, o invitație la recunoașterea, chiar târzie, a realității: Noica a fost victima unui regim întemeiat pe resentiment, minciună, nesimțire și delațiune.

Remarcăm, de pildă, în volumul de la MNLR, substanțiala postfață semnată de Sorin Lavric. Extrem de importante mi se par, în egală măsură, textele introductive pentru cartea de la Humanitas semnate de Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu. Din contribuția lui Gabriel Liiceanu, reiau aici acest revelator pasaj: „Atacurile la adresa lui Noica din ultimii ani au fost fie simplificatoare, fie de rea-credință. Ele au venit cu precădere din partea unor oameni care nu s-au obosit nici să-i înțeleagă viața (cu încăpățânările, patetismul și tragismul ei), nici să-i deschidă vreodată vreo carte. Și totuși, înverșunarea lor la adresa lui Noica este teribilă. De ce ajung ei să ponegrească un mort despre care n-au aproape nici o idee și pentru a cărui operă vădesc un dezinteres total? De fapt, nu Noica a fost în acești ultimi ani în discuție, ci doar iritarea care urca spre el pornind de la cei vii care i-au fost aproape. Aceștia sunt cei care incomodează cu adevărat. (…) «Cu derbedeii nu se stă de vorbă», ne repeta mereu. A făcut-o, sunt convins, cu gândul că era prea hârșit în viață, că pielea lui morală era prea groasă să mai poată fi străbătută de ei. Că el singur poate coborî în arena în care mișună «derbedeii» și că doar el se putea măsura cu ei și-i putea învinge. Lui Pleșu i-a spus la un moment dat «Tu teoretizezi eticul, eu l-am trăit». Era încredințat că știe, ca unul care avusese de-a face cu aceste lighioane și care le cunoștea prea bine, cum trebuie apucați șerpii, crocodilii și alte fiare teribile. Asta a fost tot. Restul e simplă pălăvrăgeală”.

Pentru Securitate, Noica a fost constant o țintă primejdioasă, un naiv îndrăgostit de marea cultură pe care ofițerii ignari credeau că-l pot manipula. În fapt, le-a ținut piept cu admirabilă demnitate, cu abilitatea disperată a șoarecelui care luptă pentru supraviețuire, convins fiind că nu mai au ce-i face, că nu-l pot forța să scrie lucruri pe care nu le crede.

Desăvârșita-i politețe era de fapt masca disprețului pentru funcționarii Răului. A refuzat orice îngenunchere „partinică”, și-a urmat propriile visuri, sperând, cu o smerită, ingenuă patimă, că va putea obține de la cei cu care încerca să dialogheze sprijinul pentru utopia sa intelectuală. Era înconjurat de destui prieteni onești, devotați și sinceri.