Mulți au spus că Lucian Freud nu a crescut în umbra psihanalizei și, implicit, a celebrului său bunic, Sigmund. Poate că s-au pripit sau, în orice caz, poate că n-au ținut cont de ceea ce poetul american Wallace Stevens numea „diferența pe care o facem în ceea ce vedem”.
Lucian Freud s-a născut în 1922 la Berlin și a fost al doilea din cei trei fii ai lui Ernst și Lucy Freud. Ernst, care a trăit între 1892 și 1970, a fost al patrulea din cei șase copii ai lui Sigmund și ai Marthei Freud, și al treilea între cei trei fii. Lucian și-a cunoscut bunicul în nenumărate contexte și ocazii. Când era copil, Sigmund îl vizita periodic la Berlin, acolo unde celebrul doctor urma tratamente împotriva cancerului sau se interna la sanatoriul Schloss Tegel condus de Ernst Simmel. Tot Sigmund i-a făcut cadou lui Lucian un exemplar din O mie și una de nopți, ediția ilustrată de cunoscutul artist grafic Edmund Dulac, dar și copii imprimate după Bruguel. Ambii, bunic și nepot, împărtășeau o pasiune comună pentru povestea în versuri, tot ilustrată, a lui Wilhelm Busch: Max und Moritz. Și exemplele acestei amenajări afective între nepot și bunic pot continua.
Privind la cele două destine, există, cred, și o serie de teme culturale, dar și stilistice, care leagă aceste personalități dincolo de contextul familial. Lucian Freud a transgresat, după cum știm, limitele sociale ale picturii și portretisticii. Opera le apare multora ca vulgară și abrazivă. Portretele lui sunt adesea nuduri, deloc idealizate, sau decorate, sau deghizate, ci pur și simplu corpuri care sunt masive, obeze, pline de cicatrice și alte semne. Pânzele nepotului Freud au fost adesea catalogate drept „șocante”, „violente”, „crude”, „putrede” și chiar „afectate”. Nuditatea lui Lucian Freud evocă dorința pură. La rându-i, modul în care Sigmund Freud a extins rolul sexualității pentru a integra orificii și funcții ale corpului non-genitale, incluzând aici bebelușii și copiii (creaturi cu sexualitate și conștiință erotică), a șocat la vremea respectivă lumile medicală și psihiatrică, și a zdruncinat serios raționalitatea garantată a culturii occidentale. Like grandfather, like grandson, ne-am putea grăbi să speculăm...
Marea temă a lui Lucian Freud a fost „nefericitul animal fără speranță de sub piele”. A portretizat ființa umană ca pe un animal uman, sau, altfel spus, ca pe un animal mamifer. Unele din modelele sale ne apar în pragul nașterii. Sânii sunt plini, venele sunt umflate, pântecele grele, carnea stă să plesnească. Pictura lui Lucian Freud unește mâna, ochiul, viața interioară a persoanei și instinctul sexual. Bunicul Freud construise un măreț și tragic edificiu bazat pe conceperea individului—în corpul și datele lui naturale—ca singur în fața puterii coercitive a culturii (care este cu atât mai insidioasă și intruzivă pentru că reușește să convingă și produce efecte prin identificări și interiorizări subconștiente). Într-un fel, Sigmund Freud a închis acea platonică fisură care dominase gândirea occidentală vreme de douăzeci și ceva de secole și care ținuse separate idealul și materialul, rațiunea și pasiunea, conștientul și subconștientul, intelectul și emoțiile.
Lucian Freud a fost atras de textură, culoare și iluminarea pielii pe suprafețe mici, arătându-ne când o bărbie roză, când un obraz rotund și îmbujorat. Era convins că subiectul portretului trebuie supus unei examinări atente, zi și noapte, dacă se impune. Era teribil de conștient de efemeritatea vieții. Lucian Freud insista să-și lase picturile într-o stare prezentabilă, la sfârșitul fiecărei sesiuni, de teamă că nu va supraviețui nopții. Cu toate acestea, tot el își ștergea pensulele de pereți iar studioul îi era înțesat cu mormane de cârpe vopsite. Psihanaliza lucrează la rându-i cu un „sentiment al urgenței”, cu micile simptome, simboluri, practici, chiar evenimente specifice individului singular, analizat la un moment dat. Inerent gândirii psihanalitice este tocmai acest accent pe detaliu, o „poveste scurtă”, dacă vreți, care are un înțeles în și prin sine chiar atunci când se relevă ca parte dintr-o narațiune mai largă. Specificitatea muncii clinice în sesiunile psihanalitice de zi cu zi, la fel cum se întâmplă în fiecare din portretele lui Lucian Freud, reprezintă un studiu al momentului evanescent, al realității pasagere.
Nu în ultimul rând, relația dintre pictor și subiect este cât se poate de intensă pentru Lucian Freud. Nu lipsește intimitatea personală, într-un fel care amintește de relația dintre analist și analizat. „Munca mea este pur autobiografică”, spunea el. „Este despre mine și împrejurările mele. Este o încercare de înregistrare. Lucrez plecând de la oameni care mă interesează, de care îmi pasă și la care mă gândesc, în camere în care locuiesc sau pe care le știu. Folosesc oameni pentru a-mi inventa imaginile și o pot face mult mai liber când ei sunt acolo”. Pânza devine a treia parte din această relație.
David Hockney (n. 9 iulie, 1937), care a pozat și el pentru Lucian Freud, considera că secretul acestui transfer este durata, nu momentul. Freud își observă subiecții de-a lungul timpului. Portretele lui nu sunt ca o fotografie sau o reflexie în oglindă. „Nu sunt eu”, spunea Hockney, „este vorba de o istorisire a uitatului la mine din partea unui foarte inteligent și iscusit pictor”. Portretele lui Lucian sunt, de fapt, despre relația dintre pictor și subiect tot așa cum sesiunile lui Sigmund sunt despre relația dintre analist și cel analizat. Prezența unuia îl afectează pe celălalt, iar acest lucru devine un subiect în sine. „Transferul” este cel mai important subiect pentru părțile implicate în psihoterapie. Lucian sfârșește prin a picta fără ochelari pentru ca nimic să nu intervină între el, subiect și pânză...
