Marius Stan

Albert Camus (1913–1960) a fost esențialmente un moralist. Opera lui poate fi caracterizată de un ideal implicit în fiecare frază, fie ea ficțională sau expozitivă, iar acest ideal devine unitatea de măsură pentru judecățile sale morale. Idealul lui Camus ar putea fi numit societatea corectă a umanismului liberal. Camus a avut și anumite afinități cu valorile morale ale unor Malraux sau Saint-Exupéry. Termenii-cheie care l-au preocupat cu obstinație în contextul criticismului său au fost „absurdul”, „solidaritatea”, „exilul” și „revolta”.

Absurdul, de pildă, se naște în conștiința lui tocmai din această incongruență marcantă între idealul societății amintit și realitate. Și chiar dacă am mai putut vedea la Schiller acest tip de elaborare asupra gândului, germanul nu a avut totuși cutezanța de a-l numi „absurd”... Atunci când ochiul camusian este concentrat mai mult pe Ideal, cu realitatea pierdută undeva în fundal, ceea ce iese la suprafață este o stare nostalgică ostensibilă mai cu seamă în eseurile sale despre tinerețea algeriană. Însă atunci când realitatea domină peisajul narativ camusian în detrimentul Idealului, ne apare deodată în față satira (vezi și Căderea). Un adevărat „sentimentalische Dichter” (cum ar spune probabil același Schiller despre acest gen de autor), veșnic încruntat pe lume așa cum este ea, Albert Camus a fost permanent preocupat de discrepanța majoră dintre real și ideal (sursa primară a absurdului, cum spuneam).

Punctarea absurdului nu se reduce însă doar la descriptiv și constatare, există la fel de multe soluții pe care Camus le oferă în calitatea sa de moralist. Întreaga operă este un apel plin de pasiune la o lume mai bună în care oamenii se ajută unii pe alții să depășească povara absurdului fără ipocrizie. În Omul revoltat, respinge cu violență ideologii precum cele ale unor Nietzsche sau Hegel pentru că simte că acestea ar justifica acțiunea inumană și fapte de dragul unui ideal din viitor. Camus este permanent un om al prezentului, el vrea ameliorarea „pandemiilor” lumii acum (vezi și Ciuma). Lipsa solidarității dintre oameni, incapacitatea comunicării, rupturile interumane cauzate de credințe și ideologii diverse, sunt toate răni adânc crestate pe faciesul acestei adevărate epoci a fricii (așa cum numea el veacul XX).

Izolat complet în cercurile de stânga franceze după publicarea Omului revoltat (1951), în care denunța lagărele sovietice, revoluția marxistă și totodată o epistemologie critică bazată pe un absolutism derivat din noțiunea de „totalizare”, Camus s-a trezit din ce în ce mai ostracizat inclusiv pe tema independenței algeriene (în vreme ce stânga sartriană susținea cu aplomb mișcarea de independență, Camus începea să ezite din ce în ce mai mult, aparent incapabil să se rupă de imaginea Algeriei franceze în mijlocul căreia se și formase ca om).

Omul revoltat a făcut la începutul anilor 1950 o puternică impresie și a iscat o imensă dezbatere privind metanarațiunile eliberării și posibilele pericole ale absoluturilor morale („Quand on veut unifier le monde entier au nom d’une théorie, il n’est pas d’autres voies que de rendre ce monde aussi décharné, aveugle et sourd que la théorie elle-même”). Justiția lui Camus nu are însă de-a face cu dreptul sau legea, ci trebuie privită în contextul autoidentificării cu valoarea umană. Criticând rezultatele revoluțiilor sociale moderne, Camus a pus accentul pe posibilitatea umanității de a produce Răul atunci când rebeliunea asumă puterea absolutismului prin expresiile contemporane ale regimului terorii de tip Robespierre. Pentru Camus, oamenii clădesc o lume așa cum este ea, iar binele poate fi atins doar dacă respingem arhitecții socio-politici ai idealurilor absolute. Camus încearcă astfel să demistifice tehnica filosofică a gândirii sociale în numele unei etos mai echilibrat, eliberat de conținutul ideologic specific. În acest sens, tocmai judecata umană trebuie legată de un discurs al valorii. Subiectul uman care judecă pătrunde într-un fel de imaginar etic capabil să pună în scenă un imperativ moral, depolitizat și dezistoricizat, care acționează în numele unei revolte metafizice („l’affirmation d’une nature commune à tous les hommes, qui échappe au monde de la puissance”). Putem afirma că salvarea camusiană a omului rațional vine din asumarea unei etici care dă sens fragilității vieții.

Albert Camus a fost permanent prins în mrejele acestei dorințe arzătoare de a stabili o comunitate umană eliberată de absolutismul ideologic. Dincolo de conflictele generaționale și de tragediile Algeriei sale dragi, a rămas un intelectual umanist în căutarea granițelor, punând în permanență sub semnul întrebării categoriile forței. Tot el, autorul panseului potrivit căruia omul este singura ființă care refuză să fie ceea ce este, și-a respins, în fine, statutul de „muritor” și continuă să vibreze și astăzi în conștiința critică a unei umanități chinuită de propriile-i limitări și speranțe redemptive... un om etern revoltat!

Tentativele de a-i salva pe evrei din malaxorul Holocaustului reprezintă cu siguranță cel mai luminos punct din întreg tunelul persecuției și crimei. Fascinația generată de experiența tragică a Annei Frank (1929–1945), salvarea evreilor din Danemarca sau eforturile eroice ale lui Raoul Wallenberg (1912 – 1947) în Ungaria demonstrează toate dorința de a-i onora pe cei care și-au riscat propriile vieți spre a-i ajuta pe ceilalți. Printre cei care au contribuit la această misiune, Suedia și guvernul suedez ocupă un loc proeminent.

Danemarca a oferit azil pentru 8.000 de evrei, în vreme ce diplomatul suedez Wallenberg a salvat aproximativ 10.000 de evrei în Budapesta, în anul 1944 (tot el este creditat cu ajutorul indirect oferit pentru alte 40.000 de persoane). Un alt scandinav aflat la Budapesta, mai puțin cunoscut, Valdemar Langlet (1872–1960), a salvat un număr similar de persoane procurându-le documente suedeze. Diplomatul Folke Bernadotte (1895–1948), Conte de Wisborg și vicepreședintele Crucii Roșii suedeze, a condus el însuși o operațiune masivă chiar pe teritoriu german, în ultimele săptămâni ale războiului, și a dus cu el în Suedia circa 10.000 de evrei aflați în stare critică din pricina bolilor și inaniției.

O scurtă cronologie a evenimentelor ne ajută să plasăm mai bine acțiunile lui Raoul Wallenberg într-un interval de un an, 1944–1945, și să identificăm momentele critice de la sfârșitul conflagrației mondiale. Ungaria fusese aliatul tradițional al Germaniei hitleriste, însă repetatele înfrângeri germane și numărul crescând de victime maghiare împingeau țara spre un armistițiu cu Aliații occidentali și Uniunea Sovietică. Cert este că la începutul anului 1944, Ungaria era încă relativ neafectată de deportări și lagăre de concentrare. Rămăsese, într-un fel, un ultim sanctuar în care evrei de pretutindeni căutau refugiu. Totul avea să se schimbe radical în primăvara anului 1944. Pentru a preveni o abandonare a efortului de război, armatele hitleriste au ocupat țara pe 19 martie. A fost instalat un guvern nazist condus de Adolf Eichmann, influentul membru SS trimis în Ungaria să aplice soluția finală.

Evreii încep să fie deportați masiv către Auschwitz sub supravegherea lui Eichmann, cel care organizează și transporturile. În iulie 1944, circa 400.000 de evrei fuseseră trimiși în lagărele morții, dar mai rămăseseră aproximativ 200.000 în Budapesta. În pofida iminentei apropieri a Armatei Roșii, Eichmann își hrănește cu maxim zel iluzia eliminării evreilor de pe teritoriul Ungariei. Spre a contracara acest insațiabil monstru genocidar, a fost constituit un așa-zis „Grup al celor cinci”, care reprezenta țările neutre, Suedia, Elveția, Spania, Portugalia și Vaticanul. În iulie 1944, pentru a întări capacitatea Grupului de acțiune, Regele Gustav al V-lea al Suediei își trimitea emisarul special la Budapesta: pe Raoul Wallenberg.

La acel moment, Wallenberg era un tânăr afacerist și diplomat de 32 de ani, școlit în Statele Unite, provenit dintr-una din cele mai influente familii de bancheri din Suedia. Vorbea fluent maghiara și germana. A ajuns la Budapesta ca secretar al legației nordice cu misiunea precisă de a se opune „soluției finale în Ungaria” și de a salva pe cât de mulți evrei posibil. În capitala Ungariei, Wallenberg a cumpărat circa treizeci de clădiri (inclusiv cu bani americani) care se bucurau de statut extrateritorial, pe care le-a plasat sub imunitate diplomatică. Le-a placat cu însemne false, „bibliotecă suedeză”, „institut de cercetare suedez”, etc., și a arborat o sumedenie de steaguri naționale pentru a-și masca cât mai bine intențiile. Era un adevărat ghetou internațional, unde au poposit spre sfârșitul războiului și 15.000 de refugiați (toți salvați de la o moarte sigură).

Raoul Wallenberg a avut o capacitate de persuasiune fantastică și nu s-a ferit nicicând să-și pună carisma și chiar puterea de intimidare în slujba misiunii umanitare. A continuat să asigure adăpost și pașapoarte false chiar și după 15 octombrie 1944, deci după Operațiunea Panzerfaust și zădărnicirea planurilor lui Horthy privind un armistițiu cu sovieticii printr-o lovitură de stat dublată de instalarea Crucilor cu Săgeți (cel mai violent, radical și antisemit partid din Ungaria). Eichmann era în continuare mâna dreaptă a Führer-ului la Budapesta. În timpul primelor ore ale guvernului Szalai, liderul Crucilor, au fost masacrați 300 de evrei în tot orașul. Raidurile s-au întețit începând cu 20 octombrie. La sfârșitul lunii, Crucile cu Săgeți deportau 35.000 de evrei (bărbați, femei și copii).

Dar tot atunci s-a putut constata și energia cu care Wallenberg a continuat opera de salvare a mii și mii de vieți. Aflase că de la sosirea sa la Budapesta, circa 12.000 de evrei maghiari au pierit, zi de zi, în camerele de gazare de la Auschwitz. Într-un fel, a dus o gherilă solitară împotriva plutoanelor morții. Știa unde vor ataca Crucile, a cumpărat ofițeri germani, pe scurt, a făcut tot ce era omenește posibil să maximizeze ratele de salvare. A așteptat deopotrivă cu speranță și teamă sosirea Armatei Roșii. Când sovieticii au pătruns în Budapesta, în primele luni ale anului 1945, mai erau aproximativ 100.000 de evrei în capitală, cei mai mulți în viață prin eforturile diplomatului suedez.

Wallenberg părăsește Budapesta pentru discuții cu Mareșalul Rodion Malinovski, dar este arestat și interogat în repetate rânduri, sovieticii bănuindu-l de spionaj. Urma lui se pierde apoi, se presupune că a murit pe 17 iulie 1947. Sovieticii aveau să recunoască abia în 1957 că Raoul Wallenberg fusese prizonierul lor și că murise în urma unui atac de cord, în închisoare, la data consemnată. Din lipsa altor probe, asupra morții lui planează în continuare multe incertitudini. Statul Israel i-a acordat cetățenia de onoare în 1986, iar memorialul Yad Vashem l-a recunoscut ca unul din drepții între popoare.

Raoul Wallenberg și-a demonstrat temeritatea în stradă, acolo unde, în 1944, linia dintre viață și moarte, dintre a fi și a nu fi, era una extrem de subțire. Ne gândim doar la nenumăratele incidente cărora a trebuit să le supraviețuiască în timp ce salva grupuri întregi de evrei de sub nasul naziștilor. S-a deplasat uneori în locuri în care aceștia erau deținuți, iar alteori direct la vagoanele de transport către lagărele morții. A umblat chiar zvonul că Eichmann ordonase asasinarea lui. Cele mai spectaculoase acțiuni ale lui Wallenberg au avut loc în noiembrie și decembrie 1944, când a reușit să salveze oameni din mâinile Crucilor cu Săgeți și ale germanilor. A rămas un adevărat erou național la Budapesta, până în zilele noastre...