Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Revolta fiilor împotriva generației taților, acel melanj inflamabil al vechilor și noilor valori, poate fi percepută ca o premisă necesară a propriei emancipări pentru mulți din scriitorii evrei din prima parte a secolului XX. În această categorie ar intra și sărbătoritul zilei, Franz Kafka (3 iulie 1883–3 iunie 1924), cel care compunea în 1919 faimoasa Scrisoare către tata.

Nu există alte referiri directe la evrei și evreitate în opera celui născut la Praga, în Imperiul Austro-Ungar. Concluzia la care ar putea ajunge cineva este că evreitatea nu a contat în mod fundamental pentru scriitor sau opera sa. Însă o asemenea opinie ar rata, pur și simplu, dimensiunea lui esențială. Știm astăzi din biografie și din alte documente (jurnale, scrisori, reflecții aforistice) că, deși fusese indiferent în tinerețe, evreitatea și iudaismul au început să-l preocupe mai ales după 1911, deci după vârsta de 28 de ani. De atunci încolo, Kafka a început să studieze intens istoria, tradiția și cultura iudaică, un interes cultivat constant până la moartea survenită necruțător de devreme, în 1924. Există astfel o legătură între natura particulară a scrierilor de maturitate ale lui Kafka și descoperirea a ceea ce pentru el însemna iudaismul autentic. În acest context, relația cu tatăl capătă valoare explicativă.

Kafka a scris într-o perioadă în care Sigmund Freud și „complexul Oedip” aveau mare trecere. Psihanalistul austriac își elaborase celebra teorie în Interpretarea viselor (1899/1900), Totem și tabu (1913) și în neterminata Privire asupra psihanalizei (1940). O pagină din Jurnalul lui Kafka, datată 23 septembrie 1912, pare să indice faptul că scriitorul era deja la curent cu teoria lui Freud atunci când scria scurta povestire Das Urteil („Verdictul”): „Gedanken an Freud natürlich” (cu gândul la Freud, desigur). Dintr-o altă intrare a jurnalelor de călătorie (10 iulie 1912), aflăm că Franz avusese o conversație despre Freud cu un profesor de liceu. Însă există și un ultra-citat pasaj, cu mult mai nuanțat și edificator în privința viziunii kafkiene asupra conflictului parental, într-o scrisoare pe care Kafka i-a trimis-o prietenului Max Brod (1884–1968). Mărturisea acolo că nu era într-atât de interesat de psihanaliză, în sine, cât de psihanaliză în legătură cu iudaismul întruchipat de tatăl său.

Este, dacă vreți, proba că Franz Kafka privea relația dintre complexul Oedip și conflictele asimilării evreiești ca pe un fenomen larg răspândit în rândurile unei generații de fii căreia îi și aparținea (vorbim de a doua generație după emanciparea politică a evreilor europeni). Felul în care prima generație de tați reprezentase iudaismul și identitatea evreiască nu mai părea viabil pentru copiii acestora. Dar chiar așa stând lucrurile, niciunul nu se gândea să-și lepede evreitatea. Au încercat, în schimb, să găsească noi căi spre autodefinire și creație.

Gershom Scholem (n. 1897, Berlin–d. 1982, Ierusalim) și Franz Rosenzweig (n. 1886, Kassel–d. 1929, Frankfurt) ar fi exemple ideale pentru felul în care a gestionat cea de-a doua generație problemele asociate asimilării. Familiile Scholem și Rosenzweig aparținuseră păturilor de mijloc înstărite. Au încercat să se conformeze valorilor și obiceiurilor societății non-evreiești și au abandonat aproape total practicile tradiționale iudaice. Știm, de pildă, că tatăl lui Gershom Scholem, Arthur, obișnuia să mănânce și să muncească de Yom Kippur („Ziua Ispășirii”), una din cele mai importante sărbători iudaice și zi de post. Pentru bătrân, toate zilele erau la fel. Tot Scholem tatăl își aprindea câte un trabuc de Sabat, transgresând în mod evident normele tradiționale. Ceea ce criticau fiii generației a doua de evrei asimilați era de fapt escapismul (Scheinwelt) burghez al taților lor și toate ajustările (fără rezultat!) la care apelaseră spre a fi acceptați de non-evrei. Așa se face că, în loc să urmeze calea depărtării de iudaism a taților, mulți dintre ei și-au redescoperit evreitatea: Gershom Scholem a devenit sionist și mare cărturar al misticismului iudaic, iar Franz Rosenzweig, filosof al religiei.

Desigur, reacția lui Kafka față de forma de evreitate a tatălui său a fost diferită de a unor Scholem sau Rosenzweig. Franz nu se considera evreu într-un sens național sau religios. Nu a făcut vreodată parte din congregațiile religioase evreiești care existau în Praga zilelor sale și nici din asociațiile studențești de tipul Bar Kochba (care jucaseră un rol major în conturarea fenomenului sionist, în teritoriile cehești, înainte de Marele Război). Așadar, Kafka nu era nici vreun evreu reformat, nici vreun sionist sau teolog, ci exponentul unei forme individuale și eclectice a identității evreiești. Îl putem asemăna, poate, lui Philip Roth (1933–1995). La rigoare, era vorba de o formă seculară a evreității (teză negată adesea, în trecut, de cei care l-au privit pe Kafka ca pe un „teolog evreu” sau ca pe un „existențialist german”... eventual, aceiași care, mai târziu, l-au discreditat pe Roth ca pe un „evreu ce se urăște pe sine” sau chiar un „antisemit”), iar acest eclectism ar trebui acceptat ca variantă legitimă a identității iudaice reprezentată de mulți evrei europeni înainte de Holocaust și înainte de evreii americani ai zilelor noastre.

Cea mai edificatoare dovadă a modului în care Franz Kafka privea relația cu tatăl și identitatea evreiască a acestuia este de găsit, așadar, în celebra Scrisoare din 1919. Aceasta nu a mai ajuns la destinatar (se pare că Franz își rugase mama să-i transmită misiva bătrânului, dar ea nu dăduse curs cererii). Kafka a compus textul pe când avea deja 36 de ani, deci tonul este retrospectiv iar perspectiva unilaterală. Felul în care Franz își descrie tatăl (Hermann) aduce aminte de imaginea așa-zisului Westjude, evreul asimilat al generației de tranziție la momentul emancipării evreiești. Amintirile de tinerețe ale tatălui nu aveau niciun sens pentru Franz și, de vreme ce nu putea găsi nimic în iudaismul acela pe care să-l adopte pentru sine, s-a considerat un „fiu dezmoștenit”, nesigur pe propria alcătuire în lume. Căutările sale de maturitate s-au născut din această tensiune permanentă provocată de proiectarea imaginii de sine în cea a unui părinte considerat imposibil și impenetrabil:

„O confirmare retrospectivă a felului cum înțeleg eu iudaismul tău am avut-o și în atitudinea ta în anii din urmă când ți s-a părut că am început să mă interesez mai mult de problemele evreiești. Cum tu ai, din principiu, aversiune față de oricare din preocupările mele, ai simțit o astfel de aversiune și în privința asta. […] «Scârba» asta (în afară de faptul că era îndreptată în primul rând nu împotriva iudaismului, ci împotriva persoanei mele) nu putea însemna decât că, inconștient, recunoșteai vulnerabilitatea iudaismului tău și a educației mele iudaice, că nu voiai să ți se mai aducă aminte în niciun fel de chestiunea asta și că la orice fel de amintire de acest fel răspundeai cu ură fățișă”. (Scrisoare către tata, ediția Humanitas, 2016, trad. Mircea Ivănescu, pp. 63-64)

La o sută cinci ani de la evenimentele care au dus la izbucnirea războiului în Europa în vara anului 1914, persistă încă un fel de regret îngrozit în memoria continentală. Să ne aducem aminte că vreme de treizeci și șapte de zile, deci între asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand și a soției sale la Sarajevo, pe 28 iunie 1914, și până când armatele germane au trecut granița în Belgia, pe 3 august, soarta lumii occidentale a părut suspendată. După aceea, totul s-a petrecut succesiv, potrivit cauzei și efectului. Atunci a început, practic, istoria timpurilor noastre (cel puțin a multora dintre noi): „scurtul secol XX”, 1914-1989, cum l-a definit Eric Hobsbawm.

Ceea ce-a declanșat Marele Război și cine poartă responsabilitatea rămân subiecte intens disputate. Prin contrast, originile celui de-Al Doilea Război Mondial, un conflict cu mult mai letal, par cât se poate de necomplicate și directe. Oricât de întârziate sau greșite vor fi fost, acțiunile întreprinse de anumite națiuni erau deliberate (mai ales după 1941). Pe de altă parte, în 1914, niciunul din marii participanți nu și-a dat seama în ce avea să se bage și cu atât mai puțin care vor fi efectele. Abisul dintre ceea ce credeau că vor obține cei care au ales să meargă la război și consecințele devastatoare ale deciziei lor constituie un punct sensibil al acestui perpetuu sentiment de regret. Marele Război n-ar fi trebuit purtat.

De-a lungul timpului, au fost propuse mai multe explicații - fie metafizice, psihologice, biologice, politice sau economice - pentru izbucnirea războiului în 1914. Exponenții celor mai populare și răspândite școli de teoretizare socială din epocă, darwinismul social și marxismul, au oferit propriile răspunsuri. Marxiștii, de pildă, au pretins că războiul era etapa finală a exploatării capitaliste. Dar tensiunile și antagonismele au dus și la proclamarea supraviețuirii inevitabile a celei mai apte, viguroase și virile națiuni, sau imperiu, sau Volk, sau orice altceva. Niciuna din teorii, deși premisele ambelor sunt similare, nu a evoluat (sau îmbătrânit) foarte convingător.

Acestea, precum și alte formulări teoretice, împărtășesc convingerea că declanșarea războiului în Europa era inevitabilă. Cu alte cuvinte, că fie din natura umanității, fie din unitățile sociale pe care aceasta le-a creat, ceea ce-a pus artileriile lunii august 1914 în mișcare era sortit să se întâmple și nu putea fi evitat. Dar astfel de generalizări fataliste par pur și simplu îndoielnice, simple exerciții sofistice. Sau, cum spun juriștii, post hoc ergo propter hoc(„după asta, iată că din cauza asta”). A fost războiul (real) inevitabil între Statele Unite și Uniunea Sovietică în perioada Războiului Rece? Nu puțini profeți au crezut asta. S-a dovedit că n-a fost așa.

Marele istoric britanic A. J. P. Taylor (1906-1990), comentând evenimentele de pe Frontul de Vest din vara anului 1917 în volumul său clasic From the Boer War to the Cold War, ne reamintea că „doar moartea este ineluctabilă. Nimic altceva nu este inevitabil până când se petrece și totul devine inevitabil odată ce s-a întâmplat. Istoricul se ocupă cu evenimente din trecut și, pentru el, toată istoria este inevitabilă. Dar aceste evenimente ale trecutului au fost cândva în viitor și atunci ele nu erau de neevitat”. Întrebarea pe care o ridică Tolstoi legat de Războaiele napoleoniene în epilogul la Război și pace rămâne validă: în ce măsură, dacă există vreuna, sunt aceste misiuni belicoase provocate de lideri? Sau, dacă anumiți actori politici n-ar fi fost prezenți pe scena istorică ori dacă ar fi performat altfel decât au făcut-o, ar fi mers lucrurile altfel iar rezultatele finale ar fi fost semnificativ altele?

Când ne gândim la cauzele Marelui Război și la relativa importanță a conducerii individuale în provocarea lui, trebuie să facem câteva distincții. Pentru început, tensiunile și antagonismele care pot produce războiul între națiuni nu trebuie în mod necesar să rezulte în așa ceva. În deceniile premergătoare anului 1914, Marea Britanie și Rusia țaristă, spre exemplu, fuseseră pe punctul unui conflict, în mod repetat, din pricina rivalității lor în India și Persia. Ar fi existat așadar mai multe premise ca războiul să izbucnească acolo, și nu de-a lungul graniței dintre Austro-Ungaria și Serbia, iar dacă acela s-ar fi generalizat, atunci ar fi produs o aliniere diferită a statelor combatante.

Este important, de asemenea, să distingem între un război local sau regional, pe de-o parte, și unul european sau mondial, pe de alta. Există destul precedent istoric (în anii 1854, 1859, 1866, 1870) pentru a confirma că primul tip de conflict a avut loc în istorie fără a degenera într-unul extins. Dar este la fel de limpede că, la nivelul anului 1914, Austro-Ungaria își dorea un război local împotriva Serbiei, iar Germania își încuraja aliatul balcanic să îl și poarte. În orice caz, niciunul din state, nici măcar Germania, și cu siguranță nici Austro-Ungaria, nu-și dorise un război european total.

Chiar și așa, râvna cu care s-au grăbit Austro-Ungaria și Germania imperială să riște un război total ca urmare a asasinării arhiducelui și soției acestuia la Sarajevo rămâne uluitoare. Desigur, în Imperiul austro-ungar, motivele țineau de politica internă. Monarhia duală se găsea în permanentă tensiune din pricina elementelor naționaliste slave prezente în populația poliglotă a imperiului. Prin urmare, zdrobirea Serbiei părea să ducă și la eliminarea celui mai activ factor extern de agitație—cel puțin câtă vreme Germania ar fi putut împiedica o intervenție rusească.

Pericolul s-a cuibărit însă, ca mai mereu în istorie, în încercarea de a rezolva o problemă internă printr-o aventură de politică externă, de vreme ce aproape nimeni nu s-a gândit vreodată să amelioreze o problemă de politică externă printr-o reformă domestică. Încheiate să susțină pacea și să prevină atacul vreunei națiuni asupra alteia, alianțele militare au produs mai degrabă rezultatul opus. Ridicând miza și lărgind scopul unui conflict, ele au intensificat implicit și insecuritatea colectivă. Când s-a produs criza din 1914, a existat o reacție în lanț, apogeul acumulării unei tensiuni care, pe parcursul deceniului precedent, încurajase un fatalism crescând legat de probabilitatea războiului...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG