Marius Stan

Tentativele de a-i salva pe evrei din malaxorul Holocaustului reprezintă cu siguranță cel mai luminos punct din întreg tunelul persecuției și crimei. Fascinația generată de experiența tragică a Annei Frank (1929–1945), salvarea evreilor din Danemarca sau eforturile eroice ale lui Raoul Wallenberg (1912 – 1947) în Ungaria demonstrează toate dorința de a-i onora pe cei care și-au riscat propriile vieți spre a-i ajuta pe ceilalți. Printre cei care au contribuit la această misiune, Suedia și guvernul suedez ocupă un loc proeminent.

Danemarca a oferit azil pentru 8.000 de evrei, în vreme ce diplomatul suedez Wallenberg a salvat aproximativ 10.000 de evrei în Budapesta, în anul 1944 (tot el este creditat cu ajutorul indirect oferit pentru alte 40.000 de persoane). Un alt scandinav aflat la Budapesta, mai puțin cunoscut, Valdemar Langlet (1872–1960), a salvat un număr similar de persoane procurându-le documente suedeze. Diplomatul Folke Bernadotte (1895–1948), Conte de Wisborg și vicepreședintele Crucii Roșii suedeze, a condus el însuși o operațiune masivă chiar pe teritoriu german, în ultimele săptămâni ale războiului, și a dus cu el în Suedia circa 10.000 de evrei aflați în stare critică din pricina bolilor și inaniției.

O scurtă cronologie a evenimentelor ne ajută să plasăm mai bine acțiunile lui Raoul Wallenberg într-un interval de un an, 1944–1945, și să identificăm momentele critice de la sfârșitul conflagrației mondiale. Ungaria fusese aliatul tradițional al Germaniei hitleriste, însă repetatele înfrângeri germane și numărul crescând de victime maghiare împingeau țara spre un armistițiu cu Aliații occidentali și Uniunea Sovietică. Cert este că la începutul anului 1944, Ungaria era încă relativ neafectată de deportări și lagăre de concentrare. Rămăsese, într-un fel, un ultim sanctuar în care evrei de pretutindeni căutau refugiu. Totul avea să se schimbe radical în primăvara anului 1944. Pentru a preveni o abandonare a efortului de război, armatele hitleriste au ocupat țara pe 19 martie. A fost instalat un guvern nazist condus de Adolf Eichmann, influentul membru SS trimis în Ungaria să aplice soluția finală.

Evreii încep să fie deportați masiv către Auschwitz sub supravegherea lui Eichmann, cel care organizează și transporturile. În iulie 1944, circa 400.000 de evrei fuseseră trimiși în lagărele morții, dar mai rămăseseră aproximativ 200.000 în Budapesta. În pofida iminentei apropieri a Armatei Roșii, Eichmann își hrănește cu maxim zel iluzia eliminării evreilor de pe teritoriul Ungariei. Spre a contracara acest insațiabil monstru genocidar, a fost constituit un așa-zis „Grup al celor cinci”, care reprezenta țările neutre, Suedia, Elveția, Spania, Portugalia și Vaticanul. În iulie 1944, pentru a întări capacitatea Grupului de acțiune, Regele Gustav al V-lea al Suediei își trimitea emisarul special la Budapesta: pe Raoul Wallenberg.

La acel moment, Wallenberg era un tânăr afacerist și diplomat de 32 de ani, școlit în Statele Unite, provenit dintr-una din cele mai influente familii de bancheri din Suedia. Vorbea fluent maghiara și germana. A ajuns la Budapesta ca secretar al legației nordice cu misiunea precisă de a se opune „soluției finale în Ungaria” și de a salva pe cât de mulți evrei posibil. În capitala Ungariei, Wallenberg a cumpărat circa treizeci de clădiri (inclusiv cu bani americani) care se bucurau de statut extrateritorial, pe care le-a plasat sub imunitate diplomatică. Le-a placat cu însemne false, „bibliotecă suedeză”, „institut de cercetare suedez”, etc., și a arborat o sumedenie de steaguri naționale pentru a-și masca cât mai bine intențiile. Era un adevărat ghetou internațional, unde au poposit spre sfârșitul războiului și 15.000 de refugiați (toți salvați de la o moarte sigură).

Raoul Wallenberg a avut o capacitate de persuasiune fantastică și nu s-a ferit nicicând să-și pună carisma și chiar puterea de intimidare în slujba misiunii umanitare. A continuat să asigure adăpost și pașapoarte false chiar și după 15 octombrie 1944, deci după Operațiunea Panzerfaust și zădărnicirea planurilor lui Horthy privind un armistițiu cu sovieticii printr-o lovitură de stat dublată de instalarea Crucilor cu Săgeți (cel mai violent, radical și antisemit partid din Ungaria). Eichmann era în continuare mâna dreaptă a Führer-ului la Budapesta. În timpul primelor ore ale guvernului Szalai, liderul Crucilor, au fost masacrați 300 de evrei în tot orașul. Raidurile s-au întețit începând cu 20 octombrie. La sfârșitul lunii, Crucile cu Săgeți deportau 35.000 de evrei (bărbați, femei și copii).

Dar tot atunci s-a putut constata și energia cu care Wallenberg a continuat opera de salvare a mii și mii de vieți. Aflase că de la sosirea sa la Budapesta, circa 12.000 de evrei maghiari au pierit, zi de zi, în camerele de gazare de la Auschwitz. Într-un fel, a dus o gherilă solitară împotriva plutoanelor morții. Știa unde vor ataca Crucile, a cumpărat ofițeri germani, pe scurt, a făcut tot ce era omenește posibil să maximizeze ratele de salvare. A așteptat deopotrivă cu speranță și teamă sosirea Armatei Roșii. Când sovieticii au pătruns în Budapesta, în primele luni ale anului 1945, mai erau aproximativ 100.000 de evrei în capitală, cei mai mulți în viață prin eforturile diplomatului suedez.

Wallenberg părăsește Budapesta pentru discuții cu Mareșalul Rodion Malinovski, dar este arestat și interogat în repetate rânduri, sovieticii bănuindu-l de spionaj. Urma lui se pierde apoi, se presupune că a murit pe 17 iulie 1947. Sovieticii aveau să recunoască abia în 1957 că Raoul Wallenberg fusese prizonierul lor și că murise în urma unui atac de cord, în închisoare, la data consemnată. Din lipsa altor probe, asupra morții lui planează în continuare multe incertitudini. Statul Israel i-a acordat cetățenia de onoare în 1986, iar memorialul Yad Vashem l-a recunoscut ca unul din drepții între popoare.

Raoul Wallenberg și-a demonstrat temeritatea în stradă, acolo unde, în 1944, linia dintre viață și moarte, dintre a fi și a nu fi, era una extrem de subțire. Ne gândim doar la nenumăratele incidente cărora a trebuit să le supraviețuiască în timp ce salva grupuri întregi de evrei de sub nasul naziștilor. S-a deplasat uneori în locuri în care aceștia erau deținuți, iar alteori direct la vagoanele de transport către lagărele morții. A umblat chiar zvonul că Eichmann ordonase asasinarea lui. Cele mai spectaculoase acțiuni ale lui Wallenberg au avut loc în noiembrie și decembrie 1944, când a reușit să salveze oameni din mâinile Crucilor cu Săgeți și ale germanilor. A rămas un adevărat erou național la Budapesta, până în zilele noastre...

Billie Holiday (n. 7 aprilie 1915 – d. 17 iulie, 1959), născută Eleanora Fagan, a marcat istoria jazz-ului vocal cu un timbru aparte. Contemporană cu Ella Fitzgerald (1917–1996), Billie a parcurs o călătorie aproape similară între o copilărie chinuitoare și un destin artistic construit din întâlniri decisive și un final tragic. Universul ei familial nu a fost unul idilic. Născută pe 7 aprilie 1915 la Philadelphia dintr-un tată, chitarist de jazz, mereu absent, și o mamă de moravuri ușoare cu origini irlandeze, mica Eleanora a fost încredințată, la un moment dat, mătușilor. Aceeași Billie a fost abuzată sexual la vârsta de 11 ani de către un vecin, în timp ce trăia cu mama și tatăl vitreg; mai târziu, a fost trimisă în centre de reeducare, acolo unde avea să se întoarcă de câteva ori.

În 1928, a însoțit-o pe mama ei la New York, într-un bordel, apoi în mica afacere cu un restaurant. A început să cânte în mici cluburi de jazz și acele „speakeasies” (baruri interzise în timpul Prohibiției). Angajată la celebrul club Log Cabin din Harlem, și-a luat numele de „Billie Holiday” în onoarea idolului din epoca filmului mut, actrița Billie Dove (1903–1970), dar și a tatălui, „Halliday” (cum îi plăcea să-l scrie și pronunțe).

Apoi, în 1933, a fost descoperită de John Hammond, activist pentru drepturile omului și celebru producător muzical la Columbia Records, un înzestrat căutător de talente care a propulsat numeroase cariere muzicale (Bob Dylan, Aretha Franklin, Leonard Cohen, Stevie Ray Vaughan, Count Basie, Benny Goodman, Bruce Springsteen, spre a-i numi doar pe aceștia). Hammond i-a deschis larg ușile studioului, Billie a înregistrat prima piesă, „Your Mother’s Son In Law”, cu Benny Goodman și orchestra acestuia.

Un an mai târziu, Holiday a performat pe scena faimosului teatru Apollo. Marele ei prieten, cu care va rămâne într-o profundă legătură afectivă până la sfârșitul zilelor, a fost saxofonistul american Lester Young (1909–1959). Lester a fost, de fapt, cel care a numit-o „Lady Day”, iar Billie i-a spus „The President”. Holiday a cântat și cu Duke Ellington și chiar dacă viața ei amoroasă părea o furtună, cariera se contura spectaculos. A colaborat cu orchestrele pianistului de jazz Count Basie (1904–1984) și clarinetistului Artie Shaw (1910–2004). Însă o cântăreață de culoare într-o orchestră albă nu se împăca prea bine cu turneele din Sudul american, acolo unde politica de segregație făcea ravagii. Billie Holiday întâmpina aceleași probleme precum Nat King Cole sau Ella Fitzgerald.

Totul curgea înspre celebritate și stele în plan profesional, însă Billie începuse să consume varii stupefiante, din ce în ce mai multe, influențată de partenerii ei, bărbați și femei deopotrivă (din acest motiv, uneori, i s-a spus și „Mister Holiday”, aluzie la bisexualitatea asumată). Așadar, lumea interioară a cântăreței cocheta cu surparea. Apoi, în 1939, a produs acel adevărat strigăt de disperare numit „Strange Fruit”, primul ei big hit, pe care l-a lansat la clubul de noapte Café Society (1938–1948) din New York.

Chiar dacă balada nu a avut de la început largi audiențe, a intrat ulterior în panteonul muzicii populare americane. Revista Time a plasat „Strange Fruit” pe prima treaptă a muzicii secolului XX, în vreme ce revista britanică Q a propulsat-o într-un top zece al celor mai importante piese ale epocii. David Margolick a scris chiar o biografie Billie Holiday, în anul 2000, plecând de la cântecul amintit: Strange Fruit. Billie Holiday, Café Society, and An Early Cry for Civil Rights. Așa cum izbutit arată Margolick, „Strange Fruit” conține un important moment politic și cultural și rămâne un protest marcant împotriva injustiției sociale.

Din păcate, fascinația macabră pentru partea întunecată a vieții lui Billie Holiday eclipsează adesea măiestria uneia din cele mai mari artiste vocale jazz din istorie. Și mai înșelător ar fi să punem în relația de cauzalitate extraordinarul ei potențial creativ și perioadele dificile prin care a trecut. Așa cum au arătat-o atâția, inclusiv profesorul de literatură comparată de la Columbia, Robert O’Meally (70 de ani), expert în cultura jazz-ului afro-american, vocea artistică a lui Billie Holiday s-a născut, de fapt, și s-a perfecționat la acele petreceri private și joint-uri târzii în Baltimore și New York. Altfel spus, până la momentul descoperirii sale, la 18 ani, de către John Hammond, Eleanora Fagan era deja o profesionistă călită.

„Strange Fruit” a avut la bază versurile poetului și compozitorului american Abel Meeropol (1903–1986), care scrisese textul zguduit de linșajul afro-americanilor Thomas Shipp și Abram Smith în anul 1930, în Marion, Indiana. Ceea ce-a urmat a avut consecințe profunde asupra biografiei lui Billie Holiday: „Strange Fruit” nu doar că a reprezentat o „despărțire” și o schimbare de paradigmă (era muzică de cabaret de tip european, nu jazz), dar a constrâns-o pe Holiday să-și asume un nou și inconfortabil rol public: acela de artist protestatar.

Cântecul a făcut senzație în rândurile intelighenției, dar Columbia, compania lui Billie Holiday, a refuzat să înregistreze „Strange Fruit” spre a nu-i ofensa pe sudiștii albi. Casa de producție i-a permis totuși să-l scoată la o companie mai mică de orientare stângistă, Commodore Records. John Hammond însuși detesta piesa și o vedea ca pe un act de imolare artistică. Poziția lui a atras ulterior numeroase critici din cauza încărcăturii rasiste a modului în care definea „autenticitatea”. De cealaltă parte, Billie Holiday a rămas foarte atașată de „Strange Fruit” și chiar a propus ca ultimele cuvinte ale cântecului, „bitter crop”, amara recoltă, să-i fie titlu autobiografiei.

Picătura care a umplut paharul pentru Billie Holiday a venit la New York, unde un manager de hotel a decretat într-o seară că Holiday ar trebui să pătrundă în incintă doar prin bucătărie (un incident care a și contribuit la ruptura dintre Billie și Artie Shaw). Locația se chema, cu totul întâmplător, dar perfect ironic, „The Lincoln Hotel”, amintindu-ne că în America lui Abel Meeropol și Billie Holiday renașterea libertății promisă în 1863 prin acea „Emancipation Proclamation” reprezenta doar o iluzie întârziată. Este și motivul pentru care „Strange Fruit” rezonează, cel puțin pentru americani, până în zilele noastre...