Marius Stan

Arhitectul german Walter Gropius a murit acum jumătate de secol, pe 5 iulie 1969, în Boston, Massachusetts. În anii din urmă ai vieții, s-a disociat în mod repetat de proclamațiile emfatice pe care le publicase în urmă cu un veac—în primăvara anului 1919 - sub forma primului manifest Bauhaus și chiar a unui pamflet destinat „Expoziției unor arhitecți necunoscuți” (Berlin). Le considerase, în epocă, simple decizii tactice, dorise să ofere tinerilor plini de idei o bază mai largă pentru a le clarifica și testa în mod practic. Chiar și așa, studenții Bauhaus și ai operelor sale n-au acceptat această explicație târzie din partea părintelui fondator...

Dar să ne aducem puțin aminte de cum a început totul: la sfârșitul anului 1918, Gropius se întorcea într-un Berlin natal devastat de război. Dorea, pe de-o parte, să-și reia și consolideze contactele profesionale. Pe de alta, era atras de climatul revoluționar al primelor săptămâni postbelice: „Am venit aici pentru a lua parte la prefaceri. Atmosfera este extrem de febrilă, iar noi, artiștii, trebuie să batem fierul cât e cald”, scria el pe 23 decembrie 1918. Două săptămâni mai târziu, își îndrepta atenția asupra acelei Arbeitsrat für Kunst, o asociație a pictorilor, sculptorilor, arhitecților și scriitorilor înființată la sfârșitul războiului după modelul consiliilor muncitorilor și soldaților (Arbeiter- und Soldatenräte). Tot pe atunci, a încercat să-l atragă de partea grupului pe prietenul său Karl Ernst Osthaus (1874–1921), unul din „patronii” importanți ai artei și arhitecturii avangardiste. Pentru tânărul Gropius, aflat la 35-36 de ani, Arbeitsrat für Kunst însemna un forum capabil să înlocuiască „mult prea reacționara” asociație Deutsche Werkbund.

În prima jumătate de an, Arbeitsrat a demonstrat o vitalitate incredibilă: a susținut publicații, a organizat prelegeri și de acum celebra expoziție pentru arhitecții necunoscuți. Jsrael Ber Neumann (1887–1961) a scos în iunie 1919 o nouă revistă (Bauen). Anonimitatea era o precondiție, paginile se adresau nu specialiștilor, ci poporului (Volk). Principalii artizani erau Adolf Behne (1885–1948), Bruno Taut (1880–1938) și, desigur, Walter Gropius (1883–1969). Noua revistă se dorea a fi o armă utilă „victoriei adevăratului socialism”. Evident, autorii nu echivalau socialismul cu niciun program susținut de vreun partid politic. Pentru ei, socialismul („frăția”) lua naștere numai din munca depusă în comun. Un deziderat, desigur, dar care poate fi atins doar printr-o dedicare totală - o formă de idealism.

Însă elocvența cu care se exprimase Gropius în 1919, inclusiv în primul manifest Bauhaus, nu putea ascunde scepticismul lui rezultat dintr-o viziune escatologică asupra istoriei. Fraze precum „Haideți să râvnim, concepem, producem împreună noua idee a arhitecturii” sunt însoțite de „alerte”, de observația că trebuie să distingem între vis și realitate, între „năzuința către stele” și „travaliul cotidian”. „Ideile mor de îndată ce sunt compromise”, scria Gropius în pamfletul pentru expoziția arhitecților necunoscuți din aprilie 1919.

În manifestul Bauhaus, arhitectura apărea doar ca linie a orizontului: „Obiectivul final, chiar îndepărtat al Bauhaus este Einheitskunstwerk—clădirea totală în care nu vor mai exista granițe între monumental și arta decorativă”. Evident, sculptura, pictura, artele aplicate trebuiau dezvoltate toate în mod separat, înainte de a se alătura „măreței construcții” destinată Omului Nou. Așadar, nu este de mirare că primul cadru didactic angajat la școala Bauhaus a fost pictorul expresionist Lyonel Feininger (1871–1956). Pentru Feininger, de asemenea, utopia reprezenta „emblema cristalină a unei credințe ce va să vie”. Walter Gropius a fost și primul care a înțeles semnificația transparenței în arhitectura contemporană și a încercat s-o pună în practică (mult înainte de Bauhaus, în 1911, la Fabrica saxonă de pantofi „Fagus”). Avea pe atunci doar 28 de ani, dar devenise deja o personalitate puternică, recunoscută ca atare. Nu a fost un „geniu” și i-a displăcut mereu această etichetă. Îi amintea se secolul XIX cu a sa pasiune pentru unicitate și excentricitate. Mai degrabă, a fost ceea ce se cheamă un „team-player” și un vizionar, un om dedicat și capabil de sacrificiu de sine.

Specificitatea Bauhaus a constat în faptul că a reflectat criza societății germane între cele două războaie mondiale, precum și a culturii moderne, în ansamblu. Ceea ce a propus a fost un model social diferit și un instrument de reformă artistică. Odată cu Walter Gropius, arhitectura, urbanismul și designul industrial s-au unit și au fost „irigate” de aceeași valoare civică. Ideile lui, parțial contestate, parțial pervertite, dar niciodată indiferente, rezonează și astăzi (de la zgârie-norii americani, la modelele de locuire de la periferia marilor societăți occidentale). Multe dintre ele au fost greșit înțelese pentru că pur și simplu au fost greșit aplicate. Chiar și așa, nimeni nu contestă faptul că WG a revoluționat arhitectura secolului XX. Avea să părăsească Germania odată cu ascensiunea naziștilor și să devină profesor la Harvard. Gropius a fost - și el - un refugiat în veacul extremelor totalitare, dar și membru al uneia din cele mai mari firme de arhitectură americane.

Sursa primară de inspirație a lui Walter Gropius rămâne gândirea utopică și generoasă, izvorâtă din personalitatea unui om care ne-a lăsat moștenire una din cele mai frumoase aventuri educațional-artistice din istoria umanității: Bauhaus (1919–1933).

PS: Anul acesta, Harvard University Press a publicat o nouă biografie semnată de Fiona MacCarthy: Gropius: The Man Who Built the Bauhaus (Belknap, aprilie 2019).

Revolta fiilor împotriva generației taților, acel melanj inflamabil al vechilor și noilor valori, poate fi percepută ca o premisă necesară a propriei emancipări pentru mulți din scriitorii evrei din prima parte a secolului XX. În această categorie ar intra și sărbătoritul zilei, Franz Kafka (3 iulie 1883–3 iunie 1924), cel care compunea în 1919 faimoasa Scrisoare către tata.

Nu există alte referiri directe la evrei și evreitate în opera celui născut la Praga, în Imperiul Austro-Ungar. Concluzia la care ar putea ajunge cineva este că evreitatea nu a contat în mod fundamental pentru scriitor sau opera sa. Însă o asemenea opinie ar rata, pur și simplu, dimensiunea lui esențială. Știm astăzi din biografie și din alte documente (jurnale, scrisori, reflecții aforistice) că, deși fusese indiferent în tinerețe, evreitatea și iudaismul au început să-l preocupe mai ales după 1911, deci după vârsta de 28 de ani. De atunci încolo, Kafka a început să studieze intens istoria, tradiția și cultura iudaică, un interes cultivat constant până la moartea survenită necruțător de devreme, în 1924. Există astfel o legătură între natura particulară a scrierilor de maturitate ale lui Kafka și descoperirea a ceea ce pentru el însemna iudaismul autentic. În acest context, relația cu tatăl capătă valoare explicativă.

Kafka a scris într-o perioadă în care Sigmund Freud și „complexul Oedip” aveau mare trecere. Psihanalistul austriac își elaborase celebra teorie în Interpretarea viselor (1899/1900), Totem și tabu (1913) și în neterminata Privire asupra psihanalizei (1940). O pagină din Jurnalul lui Kafka, datată 23 septembrie 1912, pare să indice faptul că scriitorul era deja la curent cu teoria lui Freud atunci când scria scurta povestire Das Urteil („Verdictul”): „Gedanken an Freud natürlich” (cu gândul la Freud, desigur). Dintr-o altă intrare a jurnalelor de călătorie (10 iulie 1912), aflăm că Franz avusese o conversație despre Freud cu un profesor de liceu. Însă există și un ultra-citat pasaj, cu mult mai nuanțat și edificator în privința viziunii kafkiene asupra conflictului parental, într-o scrisoare pe care Kafka i-a trimis-o prietenului Max Brod (1884–1968). Mărturisea acolo că nu era într-atât de interesat de psihanaliză, în sine, cât de psihanaliză în legătură cu iudaismul întruchipat de tatăl său.

Este, dacă vreți, proba că Franz Kafka privea relația dintre complexul Oedip și conflictele asimilării evreiești ca pe un fenomen larg răspândit în rândurile unei generații de fii căreia îi și aparținea (vorbim de a doua generație după emanciparea politică a evreilor europeni). Felul în care prima generație de tați reprezentase iudaismul și identitatea evreiască nu mai părea viabil pentru copiii acestora. Dar chiar așa stând lucrurile, niciunul nu se gândea să-și lepede evreitatea. Au încercat, în schimb, să găsească noi căi spre autodefinire și creație.

Gershom Scholem (n. 1897, Berlin–d. 1982, Ierusalim) și Franz Rosenzweig (n. 1886, Kassel–d. 1929, Frankfurt) ar fi exemple ideale pentru felul în care a gestionat cea de-a doua generație problemele asociate asimilării. Familiile Scholem și Rosenzweig aparținuseră păturilor de mijloc înstărite. Au încercat să se conformeze valorilor și obiceiurilor societății non-evreiești și au abandonat aproape total practicile tradiționale iudaice. Știm, de pildă, că tatăl lui Gershom Scholem, Arthur, obișnuia să mănânce și să muncească de Yom Kippur („Ziua Ispășirii”), una din cele mai importante sărbători iudaice și zi de post. Pentru bătrân, toate zilele erau la fel. Tot Scholem tatăl își aprindea câte un trabuc de Sabat, transgresând în mod evident normele tradiționale. Ceea ce criticau fiii generației a doua de evrei asimilați era de fapt escapismul (Scheinwelt) burghez al taților lor și toate ajustările (fără rezultat!) la care apelaseră spre a fi acceptați de non-evrei. Așa se face că, în loc să urmeze calea depărtării de iudaism a taților, mulți dintre ei și-au redescoperit evreitatea: Gershom Scholem a devenit sionist și mare cărturar al misticismului iudaic, iar Franz Rosenzweig, filosof al religiei.

Desigur, reacția lui Kafka față de forma de evreitate a tatălui său a fost diferită de a unor Scholem sau Rosenzweig. Franz nu se considera evreu într-un sens național sau religios. Nu a făcut vreodată parte din congregațiile religioase evreiești care existau în Praga zilelor sale și nici din asociațiile studențești de tipul Bar Kochba (care jucaseră un rol major în conturarea fenomenului sionist, în teritoriile cehești, înainte de Marele Război). Așadar, Kafka nu era nici vreun evreu reformat, nici vreun sionist sau teolog, ci exponentul unei forme individuale și eclectice a identității evreiești. Îl putem asemăna, poate, lui Philip Roth (1933–1995). La rigoare, era vorba de o formă seculară a evreității (teză negată adesea, în trecut, de cei care l-au privit pe Kafka ca pe un „teolog evreu” sau ca pe un „existențialist german”... eventual, aceiași care, mai târziu, l-au discreditat pe Roth ca pe un „evreu ce se urăște pe sine” sau chiar un „antisemit”), iar acest eclectism ar trebui acceptat ca variantă legitimă a identității iudaice reprezentată de mulți evrei europeni înainte de Holocaust și înainte de evreii americani ai zilelor noastre.

Cea mai edificatoare dovadă a modului în care Franz Kafka privea relația cu tatăl și identitatea evreiască a acestuia este de găsit, așadar, în celebra Scrisoare din 1919. Aceasta nu a mai ajuns la destinatar (se pare că Franz își rugase mama să-i transmită misiva bătrânului, dar ea nu dăduse curs cererii). Kafka a compus textul pe când avea deja 36 de ani, deci tonul este retrospectiv iar perspectiva unilaterală. Felul în care Franz își descrie tatăl (Hermann) aduce aminte de imaginea așa-zisului Westjude, evreul asimilat al generației de tranziție la momentul emancipării evreiești. Amintirile de tinerețe ale tatălui nu aveau niciun sens pentru Franz și, de vreme ce nu putea găsi nimic în iudaismul acela pe care să-l adopte pentru sine, s-a considerat un „fiu dezmoștenit”, nesigur pe propria alcătuire în lume. Căutările sale de maturitate s-au născut din această tensiune permanentă provocată de proiectarea imaginii de sine în cea a unui părinte considerat imposibil și impenetrabil:

„O confirmare retrospectivă a felului cum înțeleg eu iudaismul tău am avut-o și în atitudinea ta în anii din urmă când ți s-a părut că am început să mă interesez mai mult de problemele evreiești. Cum tu ai, din principiu, aversiune față de oricare din preocupările mele, ai simțit o astfel de aversiune și în privința asta. […] «Scârba» asta (în afară de faptul că era îndreptată în primul rând nu împotriva iudaismului, ci împotriva persoanei mele) nu putea însemna decât că, inconștient, recunoșteai vulnerabilitatea iudaismului tău și a educației mele iudaice, că nu voiai să ți se mai aducă aminte în niciun fel de chestiunea asta și că la orice fel de amintire de acest fel răspundeai cu ură fățișă”. (Scrisoare către tata, ediția Humanitas, 2016, trad. Mircea Ivănescu, pp. 63-64)