Marius Stan

On Stalin’s Team, una din cărțile recente ale istoricei Sheila Fitzpatrick, este extrem de importantă din cel puțin 3 motive: În primul rând, reputata sovietologă refuză să accepte perspectiva monolitică a unui lider totalitar din ce în ce mai paranoic, dictându-și capriciile și demențele unui grup de lingușitori lipsiți de șira spinării; în al doilea rând, volumul pe care îl discut aici documentează—folosind material de arhivă anterior necercetat—activitatea a ceea ce Sheila Fitzpatrick numește echipa (în rusă, komanda), de fapt, așa cum admite chiar autoarea, o gașcă însetată de putere și extrem de concurențială; în al treilea rând, cartea oferă o sinteză între descoperirile școlilor revizionistă și totalitară, și o face de o manieră conceptual comprehensivă.

Este grăitor faptul că autoarea omagiază nume atât de diferite precum E. H. Carr, Leonard Schapiro, Robert C. Tucker, Robert W. Daniels sau T. H. Rigby. Până și vechiul critic al Sheilei Fitzpatrick, istoricul de la Harvard Richard Pipes (1923–2018), a apucat să publice o recenzie favorabilă a acestei cărți în paginile revistei The New York Review of Books.

Subiectul „echipei lui Stalin” fusese examinat anterior de anumiți istorici, politologi sau disidenți sovietici (de pildă, cartea lui Roy Medvedev din anii ’80, All Stalin’s Men). Și totuși, Fitzpatrick reușește să scoată în evidență atât natura absolută a domniei ideocratice a lui Stalin, cât și încrederea lui în acest grup care îi ducea la îndeplinire ordinele cu entuziasm și eficiență: „...chiar dacă era stăpân pe situație, Stalin a preferat—după cum contemporanii săi Mussolini și Hitler n-au făcut-o—să opereze printr-un grup de figuri tutelare din jurul său, loial lui, personal, dar acționând și ca o echipă”. Într-adevăr, chiar dacă nu era deloc ceea ce înțelesese Lenin prin conducere colectivă, nu era nici o structură rigidă de comandă verticală în care indivizi precum Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Anastas Mikoian, Klim (Kliment) Voroșilov și, până în 1952, Andrei Andreiev (cvintetul de bază) să acționeze ca niște executanți robotici ai deciziilor excentrice ale tiranului.

Toți aceștia îi împărtășeau plăieșului de la Kremlin viziunea despre lume, luau parte la obsesiile lui ideologice și erau gata să scarifice totul, inclusiv viețile propriilor familii, pe altarul dorințelor și suspiciunilor lui Stalin. Emblematică în acest sens rămâne disponibilitatea șovăitoare a lui Molotov de a-și vedea soția, Polina Jemciujina, dată afară din partid și deportată în Kazahstan până la moartea lui Koba, în martie 1953.

Fitzpatrick demonstrează cum echipa a dezvoltat o solidaritate de castă bazată pe amintiri, afinități și anxietăți comune. În timpul ultimelor luni de viață, Stalin a refuzat să mai socializeze cu Molotov și Mikoian, și a dat de înțeles că aceștia ar fi nestatornici d.p.d.v. politic. În orice caz, echipa a rezistat și a preîntâmpinat tentativele tiranului de a dezlănțui o nouă epurare. Pentru a-și solidifica autoritatea instituțională ca elită de conducere funcțională, acest grup avea nevoie să se disocieze de cei mai apropiați colaboratori ai lui V. I. Lenin. Cu excepția lui Stalin și, într-o mai mică măsură, a lui Molotov, niciunul din membrii facțiunii nu lucrase îndeaproape cu fondatorul regimului bolșevic. Așadar, relația dintre echipele lui Lenin și Stalin a fost marcată mai degrabă de discontinuitate (adesea sângeroasă) decât de continuitate.

Emergența acestui nucleu s-a produs în vâltoarea luptei pentru putere și a bătăliilor din jurul planurilor strategice ale lui Stalin: oprirea NEP-ului, inițierea unei brutale și intransigente colectivizări, înregimentarea ideologică, pe scurt, revoluția de la vârf. Sheila Fitzpatrick demonstrează convingător cum dușmanul de moarte al lui Stalin, Lev Troțki, a interpretat greșit atât personalitatea sa intelectuală, cât și aptitudinile birocratice ale potentaților săi.

Pe lângă nucleul de bază despre care am pomenit anterior, echipa mai includea, de-a lungul a diferite perioade, protejați fie ai liderului, fie ai locotenenților acestuia. Așa se explică ascensiunea unor aparatcici influenți precum Nikita Hrușciov, „invenția” lui Kaganovici, sau Lavrenti Beria, care, după cel de-Al Doilea Război Mondial, l-a înlocuit pe Molotov drept cel mai frecvent vizitator în biroul lui Stalin. Pentru secretarul general era extrem de important să asigure mobilitatea elitelor și să-și extindă cercul de apropiați dincolo de limitele găștii inițiale.

Un exemplu poate edifica mai bine această politică de reînnoire la vârf: „Nikolai Bulganin, care a devenit membru supleant al Politburo-ului în martie 1946, era un alt nou-venit. Etnic rus, ca toți recruții recenți ai echipei, acesta fusese numit de Stalin vice al ministrului apărării în 1944. ...marea lui calitate pare să fi fost sociabilitatea la nivel înalt. Familia sa avea deja multiple conexiuni sociale cu echipa: soția era prietenă a partenerei lui Hrușciov; fiica sa, Vera... mergea la școală cu Svetlana Stalina și Svetlana Molotova, și era prietenă cu Rada Hrușciova și Valentina Malenkova; fiul său, Lev, fusese prieten cu Vasili Stalin”. În acest sens, echipa era o structură dinamică de prietenii, înrudiri, alianțe vizibile și invizibile, așteptări, speranțe și, în anumite cazuri, precum victimele așa-zisei Afaceri Leningrad din 1948–1950 (Nikolai Voznesenski și Aleksei Kuznețov), dezastre.

În multe privințe, membrii echipei erau simulatori care duceau la extrem arta histrionismului, servilității și duplicității. Această pretenție a loialității infinite și-a atins apogeul prin comportamentul schizofrenic al lui Beria și chiar al lui Hrușciov. Niciunul din membrii echipei nu se așteptase ca șeful poliției secrete sovietice să devină și primul de-stalinizator radical. În același fel, foștii baroni ai lui Stalin, încă o majoritate la vârf, i-au subestimat crunt lui Hrușciov abilitățile politice. Acest lucru a dus la zdrobirea așa-zisului Grup antipartinic în iunie 1957.

Așa cum foarte convingător arată Sheila Fitzpatrick în cartea sa, înfrângerea politică a unora ca Molotov, Kaganovici, Malenkov, Voroșilov, Bulganin, Pervuhin și a proverbialului Șepilov-care-li-s-a-alăturat a însemnat decesul echipei. Spre finalul vieții, Stalin era îngrijorat cu privire la capacitatea acoliților săi de a-i salva moștenirile. Nu putem decât să fim de acord cu concluzia Sheilei Fitzpatrick: „«Ați fi pierduți fără mine», obișnuia el să le spună, însă în martie 1953 n-au fost [deloc pierduți]. Este marea surpriză din finalul acestei cărți și sper că istoricii vor lua aminte și-și vor reexamina ca atare ipotezele despre stalinismul târziu”.

Erau inteligente și frumoase, energice și provocatoare, încrezătoare și emancipate, femei cu anumite calități care au încercat să-și ia viața în propriile mâini. Au ales bărbați care să le adore, însă au sfârșit percepându-se pe sine ca victime ale acestor povești de amor. Istoria iubirii lui Ruth Berlau (1906–1974) pentru Bertolt Brecht și a Dorei Maar (1907–1997) pentru Pablo Picasso demonstrează în chip exemplar posibilitățile și limitele „femeii moderne”. Căutând noi forme de manifestare a propriului gen, această femeie a primei părți a secolului XX s-a născut din ideile tradiționale ale epocii doar pentru a da proiectului erotico-intelectual pe care îl viza o nouă și foarte diferită structură.

Cele două femei despre care vorbesc aici nu s-au întâlnit vreodată, însă au avut povești de viață similare. Paralelismul frapant al acestor personaje a devenit evident după moartea lor, prin urmele pe care le-au lăsat în arhive, precum și prin cărțile și conversațiile care le întregesc profilul: imaginea de femei ale unor mari bărbați, femei iubite și abandonate, „fostele” lui Brecht și Picasso. Biografia lor capătă o importanță supra-individuală. Ghidați de observațiile unui Roland Barthes, putem spune că dragostea lor pentru Brecht și Picasso s-a (re)construit din elemente tipice ale discursului înamoraților: întâlnirea, așteptările, potențialul de adorație, dependența și, la final, evanescența.

Potrivit aceluiași Barthes, dragostea prezintă structura unei surprinzător de reglementate nașteri și deveniri. Prima întâlnire este de obicei precedată de un fel de luare în posesie a celuilalt, atunci când te și lași sedus de o imagine a celuilalt... Atât Ruth Berlau, cât și Dora Maar au avut deja o astfel de imagine atunci când au întâlnit pe cineva care avea să joace în viața lor rolul unei ființe iubite în chip absolut. De altfel, această imagine din mințile lor le-a și determinat să acționeze. Pornind de la scene provocatoare, ambele s-au gravat pe sine în viețile bărbatului pe care l-au ales.

Dora Maar a făcut din cafeneaua pariziană Les Deux Magots, peste drum de biserica Saint Germain des Prés, locul primei lor întâlniri, știind că Picasso frecventa locul cu prietenii săi. Îmbrăcată complet în negru, o culoare care accentua și mai mult un păr întunecat, ba chiar purtând mănuși la fel de negre cu flori roz aplicate, Dora a pășit prin ușa turnantă în interiorul celebrei cafenele. Teribil de frumoasă, a atras toate privirile, inclusiv pe ale lui Pablo Picasso. S-a apropiat de masa la care acesta era așezat și a îndrăznit să o facă pentru că Paul Éluard, unul din prietenii ei, stătea, ca de obicei, lângă Pablo. Când a simțit privirea artistului ațintită asupra ei, și-a coborât pleoapele, apoi și-a îndepărtat încet mănușile, în timp ce Éluard îi șoptea lui Picasso numele Dorei Maar.

S-a așezat și ea la masă, a scos un mic cuțitaș din poșetă și a început—netulburată de nimeni, pentru că nimeni nu se aștepta—să-i folosească vârful în jurul conturului mâinii stângi, deget după deget, cu o viteză amețitoare. Acționase cu maximă precizie, însă când și-a îndepărtat, în cele din urmă, mâna de pe masă, se putea vedea sângele prelins din fiecare deget în parte. Picasso era pur și simplu fascinat. S-a ridicat și a rugat-o pe Dora să-i ofere mănușa mâinii stângi. Avea s-o păstreze într-o casetă din atelierul său, alături de alte suveniruri. Avea s-o vadă din nou pe Dora Maar, căutându-i compania, deși la momentul primei lor întâlniri, în 1935, era căsătorit și avea deja o relație extramaritală cu o tânără pe care o și lăsase însărcinată. Dora Maar știa de căsnicia lui Picasso și avea să afle curând și despre existența celeilalte femei, însă venise acolo ca să fie remarcată și, dacă era posibil, să rămână...

În 1935, anul în care a început relația Dorei Maar cu Picasso, au avut loc mai multe întâlniri între actrița Ruth Berlau și Bertolt Brecht, care au dus la o poveste de dragoste similară. Cei doi se cunoscuseră deja, cu doi ani mai devreme, pe insula Thurø, acolo unde Berlau o vizita pe scriitoarea daneză Karin Michaëlis. Tot acolo găsise refugiu și Brecht după fuga lui din Germania. Ruth venise din partea unui comitet studențesc pe care Michaëlis încerca să-l câștige de partea ei pentru un eveniment la Copenhaga. Berlau își asumase această misiune, adică un drum de aproximativ cinci ore cu mașina, numai după ce a aflat că poetul și dramaturgul german locuia la Karin Michaëlis. Dorea neapărat să-l cunoască, nu doar pentru că jucase rolul „Annei Balicke” într-una din piesele lui pre-marxiste, Tobe în noapte (numită inițial Spartakus, aluzie la Rosa Luxemburg, Karl Liebknecht și Liga omonimă), ci și pentru că, în calitatea ei de fondatoare a primului teatru muncitoresc danez, se vedea deja pe urmele teatrului epic brechtian.

Totul s-a petrecut așa cum și-a dorit. Invitată de Michaëlis la masa de prânz, Ruth l-a întâlnit pe Brecht. După acel prim salut al lui Brecht, abia șoptit, avea să tânjească multă vreme, inclusiv după moartea acestuia, pe 14 august 1956. Dar a fost atunci, pe acea mică insulă daneză, când cei doi au interacționat și au schimbat impresii despre teatrul proletar, iar Brecht i-a povestit despre o piesă pe care o scrisese plecând de la romanul Mama al lui Gorki. Germanul n-a dorit să-i dea și o copie a piesei pentru a o pune în scenă la Copenhaga, însă Ruth a îndrăznit s-o subtilizeze. Când Brecht a constatat „furtul”, a devenit furios. De atunci încolo, nu i-a mai permis să se atingă de hârtiile lui în multele drumuri la Copenhaga, acolo unde îi căuta regizorului apropierea și cooperarea. La rându-i, Ruth va constata că Brecht are o familie, dar și o prietenă alternativă.

În 1935, Dora Maar avea 28 iar Ruth Berlau 29 de ani, atunci când au debutat relațiile lor cu Picasso și Brecht. Ambele trăiseră în cercuri artistice pentru multă vreme. Ambele și-au început relațiile printr-o încălcare a „regulilor”. Ce anume le-a mânat oare, ce idei aveau despre dragoste, ce vieți avuseseră până atunci? Născute în locuri diferite, ambele au crescut în orașe mari, ambele s-au adaptat și au întruchipat modelul femeilor moderne și emancipate, hotărâte să-și modeleze viața în chip cu totul diferit de al mamelor lor...