Marius Stan

Salt în timp de câteva decenii, înaltă tehnologie, realitate și comunicații virtuale, autostrăzi cu nenumărate benzi, căi ferate subterane de mare viteză între Guangzhou și Paris, prin Rusia, spre a susține dominantele exporturi chinezești... Ne aflăm în viitor au ba? Rusia este condusă din nou de către un țar, care o împrejmuiește cu ziduri, Biserica Ortodoxă se află la apogeul influenței, iar cei mai mulți ruși și-au distrus pașapoartele în autodafeuri ce țin de luni și luni de zile în Piața Roșie. Zidurile Kremlinului sunt pictate iarăși în alb, precum în vremurile bune, amintind de sensul originar al numelui... piața frumoasă.

Aceasta este ficțiunea unui mereu nu prea îndepărtat viitor, zugrăvită de sărbătoritul zilei Vladimir Sorokin (65 de ani) în Ziua opricinicului, o carte în care Rusia anului 2028 ne este înfățișată drept o țară naționalistă, condusă cu mână de fier, care s-a izolat de Occident. Publicând-o în 2006, Sorokin nu avea de unde să știe că Vladimir Putin va decide să domnească până în 2036 și, cine știe, dincolo de asta... Este și motivul pentru care cred c-a venit timpul să revizităm opera lui Sorokin, cu ale ei intenționate experimente postmoderne și estetică psihedelică. Pentru că ceea ce face, de fapt, Sorokin este să ridiculizeze cu deplină meticulozitate locurile comune realist-socialiste sau naționalist-conservatoare și să le juxtapună unor sisteme semiotice antagoniste care se distrug sau anulează reciproc. Pe scurt, o scriitură care se potrivește mănușă cu absurdele realități ale societății ruse post-sovietice actuale.

Deși plasată în viitor, cartea lui Sorokin descrie o societate care seamănă îndeaproape cu cea condusă de Ivan cel Groaznic. Povestea, citită de mulți—cum spuneam—ca un comentariu social al politicii rusești actuale, este un răspuns acid la adresa renașterii naționalismului rus și mișcărilor eurasiatice. În interviurile pe care le-a acordat presei occidentale, Sorokin se plângea, de altfel, de lipsa opoziției la Vladimir Putin, dar și de ambivalența occidentală, care ar permite Kremlinului să-și consolideze tendințele autoritare. Cu toate acestea, Ziua opricinicului nu este nicidecum un pamflet politic, ci, dată fiind lunga istorie de „provocator” a lui Sorokin, o satiră postmodernă cu rădăcini mai degrabă în discursul cultural și nu în cel politic.

Rusia romanului este un imperiu autoritar guvernat de un țar cu ajutorul poliției secrete, faimoasa Opricinina. Alegerea autorului nu este deloc întâmplătoare; ea derivă din uzanța comună a termenului în literatura și societatea contemporane. Pe de altă parte, există suficiente corespondențe între cartea lui Sorokin și romanele distopice anticomuniste ale emigrației ruse din perioada sovietică, cum ar fi Moscova 2042 a lui Vladimir Voinovici. Dar, poate mai important, Ziua opricinicului marchează trecerea lui Sorokin de la metafizică (trilogia Gheții, de pildă) la politică.

Această transformare interioară a fost confirmată inclusiv de declarațiile sale publice din și după perioada publicării. Mulți comentatori mai puțin familiarizați cu opera anterioară a lui Sorokin i-au identificat apoi opiniile civice personale cu motivele politice care apar în roman. Este și motivul pentru care au ales să citească această carte ca pe o satiră politică pură. Adevărul este mai complex, așa cum sugeram, și chiar dacă Sorokin pare, într-adevăr, a se fi „activat” politic începând cu 2005, 2006, stratul lui postmodern îl face în continuare un autor dificil de încartiruit unui gen literar anume sau unui obiectiv non-ficțional precis.

Cert este că Ziua opricinicului demonstrează mijloacele fizice și psihologice prin care sunt impuse standardele sociale represive într-o societate neo-totalitară. Sorokin descrie aici procesul efectiv de impunere a standardelor sociale prin violență. În nou-înființata monarhie ficțională rusă, normele sociale, juridice și estetice sunt încă proaspete, încă ne-negociate și, pe cale de consecință, ele trebuie impuse în mod recurent. Opricinicii sunt reprezentanții acestei monarhii represive, dar monologurile lor interioare dezvăluie faptul că noile norme abia ce au fost impuse și încă posedă un anumit caracter relativ. Deși personajul principal—Andrei Danilovici Komiaga—pare complet lipsit de umor, supraidentificarea lui permanentă cu superiorii ierarhici generează coliziuni și contaminări comice.

Ziua opricinicului rămâne cel mai coerent text despre criminalitate al autorului. Povestea este scrisă exclusiv din perspectiva „apărătorului” unui sistem represiv. Ceea ce ne transmite Sorokin este faptul că, pentru victimele sale, opricinicul devine agresorul de necontestat. Și totuși, spre deosebire de perioada Boris Elțîn sau de mai recenta eră Putin, cu excepțiile notabile Berezovski, Gusinski sau Hodorkovski, oligarhii ruși ai anului 2028, deși percepuți a fi de „neatins”, nu mai sunt deloc imuni în fața persecuției statului. Se prea poate ca Sorokin să ne fi deschis o reală poartă spre viitor... în orice caz, una prin care se vede și trecutul...

A-l studia pe Friedrich Engels (n. 28 noiembrie 1820–d. 5 august 1895) separat de Karl Marx (1818–1883) reprezintă o sarcină extrem de dificilă. Faptul că Engels a fost inextricabil legat de Marx, atât în termenii experienței practice, cât și în cei ai elaborărilor conceptuale, devine un fel de obstacol în calea definirii contribuției sale specifice. Desprinse din această excepțională prietenie, scrierile și acțiunile sale politice au fost rezultatul direct la colaborării cu părintele socialismului științific (cu excepția, poate, a câtorva texte personale de la începutul anilor 1840 și a celor doisprezece ani cât i-a supraviețuit prietenului său).

Aș vrea să mă refer aici la câteva aspecte biografice pe care le consider relevante. După o copilărie tihnită și protejată de o masivă casă burgheză din mijlocul comunității industriale renane a Wuppertal-ului, acolo unde tatăl și bunicul său erau magnați ai textilelor, Friedrich a plecat să se specializeze în comerț la Bremen, locuind între 1839 și 1841 la pastorul Georg Treviranus. Deși s-a rupt devreme de religia protestantă, Engels n-a fost niciodată capabil să-i digere antitezele și, dacă vreți, un anume raționalism sentimentalizat. După toate acele prime experiențe, doar realitățile tangibile îl mai puteau satisface. Și, dintr-un anumit punct de vedere, doctrina luterană a predestinării a reprezentat un fel de „pregătire” pentru determinismul economic ulterior al lui Engels.

Odată ce-a tăiat odgonul care-l mai ținea ancorat în portul religiei familiale (și familiare), au existat prea puține ape ale gândirii pe care acest comisionar să nu le străbată. Pe harta voiajului său intelectual au apărut apoi, rând pe rând, Karl Gutzkow, Ludwig Börne, David Strauss și Ludwig Feuerbach. Friedrich Engels era un „tânăr german” mazzinian în 1839, iar din punct de vedere filosofic, un „tânăr hegelian”. În 1840, deci la vârsta de douăzeci de ani, îi scria unui prieten din copilărie că „nu poate dormi noaptea din pricina ideilor secolului”. Așadar, Engels era cu mult mai avansat în radicalismul său politic decât Karl Marx. Iar după ce-a citit lucrarea lui Moses Hess, Triarhia europeană, s-a îndreptat direct către comunism, acolo unde și-a trasat, din nou, propriul parcurs: nu printr-o cercetare anostă și meticuloasă, asemeni lui Marx, ci prin intuiția impulsivă a „navigatorului” înnăscut.

Atunci când cei doi profeți ai socialismului s-au găsit unul pe altul, la Paris, la sfârșitul anului 1844, ei ajunseseră deja, pe cont propriu, la viziuni despre lume identice. Altfel spus, posedau deja aceeași interpretare materialistă asupra istoriei, aceeași teorie a luptei de clasă și nutreau aceeași speranță și încredere în rolul muncitorilor. De atunci încolo, au devenit inseparabili.

Friedrich Engels a fost și un om viguros căruia i-a plăcut viața. Deși un cititor vorace și neobosit, nu era nicidecum un ascet al muncii de birou. Printre plăcerile sale lumești se numărau călăritul și vânătoarea alături de prietenii lui englezi, o sticlă bună de vin și compania femeilor inteligente (cu toate acestea, s-a căsătorit cu o irlandeză catolică fără școală). Îi plăceau nespus problemele practice și chiar câte o luptă pe cinste, căpătând treptat expertiză în tehnica militară. Revistele militare i-au acceptat articolele, iar amicii săi revoluționari l-au privit ca pe un Carnot al revoluției proletare ce va să vie. Mai spre apusul vieții, l-au numit chiar, cu multă afecțiune, „Generalul”. Este relativ ușor de demonstrat cât de neprețuit a fost Engels pentru Karl Marx, nu doar ca susținător financiar, ci și ca sursă activă de idei și critic.

Una din cele mai bune biografii ale lui Friedrich Engels rămâne Marx’s General, publicată de istoricul britanic Tristram Hunt în august 2010. De aici aflăm și cele mai interesante și picante amănunte despre aghiotantul părintelui comunismului. Stăpânea numeroase limbi străine, inclusiv unele regionale precum catalana și provensala, și fusese unul din teoreticienii timpurii ai feminismului, chiar dacă le-a repudiat pe primele sufragete. Tot el a reușit să îmbine internaționalismul și naționalismul german și a rămas un failibilist care a susținut discuțiile libere și deschise din cadrul partidelor socialiste. A sfârșit prin a-și dezavua propriile credințe de baricadă din tinerețe și a susținut sufragiul universal ca mecanism al transformării sociale.

Friedrich Engels s-a dovedit până la urmă o ființă victoriană complexă, un german îndrăgostit iremediabil de Anglia care a îmbinat numeroase trăsături, pozitive și negative deopotrivă. A fost un teoretician social autodidact, un filosof amator și un devorator al cărților de popularizare științifică, un curajos organizator politic și un foarte elocvent orator, năpasta proverbialilor „deviaționiști” de la linia partidului și prietenul generos al foarte multor persoane.

Consider, așadar, că doar privind la întreaga panoplie de calități și defecte ale acestui personaj putem explica, de pildă, entuziasmul din anii 1930 și 1940, din Anglia și Franța, pentru filosofia brută, pe alocuri imatură, a lui Engels. Cu siguranță, ea a fost parte dintr-un „pachet” mai mare care a conținut socialismul, antifascismul, admirația pentru modernizarea brutală a Uniunii Sovietice sau convingerea naivă că marxism-engelsismul reprezintă cea mai înaltă formă de scientism...