Marius Stan

N-a fost deloc surprinzător atunci când istoricul de la Oxford Robert Service, autor al unor apreciate biografii ale lui Lenin, Stalin și Troțki, a publicat o carte despre circumstanțele și dinamicile care au dus la declinul și apoi prăbușirea statului bolșevic. Scris extrem de captivant și bazându-se pe admirabile surse, volumul The End of the Cold War este destinat să devină un clasic al literaturii istorice despre Războiul Rece.

Din multe puncte de vedere, cartea lui Service se situează la același nivel cu lucrări precum Armageddon Averted (de Stephen Kotkin), Revolution 1989 (Victor Sebestyen), 1989 (Mary Elise Sarotte) sau The Last Empire (Serhii Plokhy). Narațiunea lui Robert Service debutează prin tenebroasele intrigi de la Kremlin după moartea lui Leonid Brejnev în 1982 și sinuoasa ascensiune la putere a lui Mihail Gorbaciov.

Una din revelațiile cărții este legată de decizia Politburo-ului de a anula dorința lui Iuri Andropov de a-l avea pe Mihail Gorbaciov drept succesor. Acest lucru explică, de altfel, aventura meteorică a insignifiantului Konstantin Cernenko în funcția de secretar general al PCUS (13 februarie 1984–10 martie 1985), dar care, chiar și așa, a avut inspirația de a-l face pe Gorbaciov mâna lui dreaptă. Robert Service folosește în mod remarcabil documente din arhivele americane și sovietice: memorii, jurnale și interviuri personale. Cartea sa epuizează practic toate sursele credibile care pot desluși procesul de formulare a politicii externe la Moscova, Washington și în alte capitale vest-europene.

De asemenea, evoluțiile din Europa de Est sunt explorate în întregime. Service pune un accent particular pe rezistența la perestroika și glasnost din partea unora ca Erich Honecker, în RDG, și Nicolae Ceaușescu, în România. Reflecțiile sale informate despre conflictele dintre Politburo și mai belicosul Comandament Suprem al Armatei Sovietice sunt la fel de importante și interesante. Se pare că armata era constant îngrijorată de apropierea de Occident, în special de amplasarea rachetelor și Inițiativa Strategică de Apărare (SDI-ul lui Ronald Reagan). În mod ironic, așa cum demonstrează și autorul, „șoimii” de la Washington, conduși de Secretarul Apărării Caspar Weinberger, nutreau aceleași sentimente și au făcut tot ce le-a stat în puteri să încetinească negocierile la nivel înalt dintre cele două tabere.

Principalii 4 actori ai cărții lui Robert Service, adică arhitecții procesului care a dus la încheierea Războiului Rece, sunt Mihail Gorbaciov, Ronald Reagan, Eduard Șevarnadze și George Shultz. Cei interesați de această perioadă istorică extrem de importantă vor afla neprețuite detalii despre devastatoarele tensiuni, rivalități, percepții și prejudecăți care au măcinat atât Kremlinul, cât și Casa Albă.

Cititorii pot descoperi informații fascinante despre angajamentul neclintit al lui Șevarnadze în privința revizuirii prăfuitelor dogme bolșevice și convingerii unui adesea ezitant Gorbaciov să se implice în noua gândire de politică externă. Se știe astăzi că Șevarnadze nutrea sentimente profunde de apreciere pentru ceea ce-a fost scurtul experiment menșevic gruzin (1918–1921). De fapt, poate fi afirmat că întreaga filosofie a gorbaciovismului, puternic influențată de Șevarnadze și de ideologul-șef Aleksandr Iakovlev, a fost o calchiere a etosului menșevic. Pentru Șevarnadze, singura șansă a supraviețuirii URSS era legată de renunțarea la militarismul imperialist și recunoașterea importanței standardelor de viață ale populației: „Puterea noastră nu stă în numărul nostru de rachete, ci într-o economie stabilă și puternică”, spunea acesta.

În ceea ce-l privește pe Iakovlev, aparatcicul deziluzionat pe care ambasadorul britanic Rodric Braithwaite l-a comparat cândva cu o „broască dispeptică”, Service ne arată cum acesta a inițiat primii pași înspre „un sistem politic multipartid, un orizont mai larg al proprietății private și slăbirea controlului asupra Europei de Est”. În decembrie 1985, la nouă luni după alegerea lui Gorbaciov ca secretar general, Iakovlev cerea o societate deschisă și economie de piață. Tot el compara Uniunea Sovietică sub Stalin cu Egiptul faraonilor.

Fiind un biograf politic desăvârșit, Robert Service excelează în arta portretului psihologic. Toți cei interesați de dedesubturile psihologice ale relației Gorbaciov–Reagan, cu ale ei suișuri și coborâșuri, suspiciuni reciproce, simpatii și antipatii, vor beneficia enorm de pe urma acestei cărți. Liderul sovietic apare ca încăpățânat și, până la un punct, absorbit de propria-i persoană, convins că deține răspunsurile decisive la toate dilemele majore din afacerile interne și externe. El își ascultă consilierii, dar rămâne convins—cel puțin până în 1988—că Statele Unite sunt conduse de complexul militar-industrial.

De cealaltă parte, Ronald Reagan este mai puțin o marionetă decât îl credeau mulți în perioada respectivă. Discursul epocal al lui Reagan de la Poarta Brandenburg a fost rostit în pofida unor influenți membri ai cabinetului, inclusiv a lui George Shultz. Cu alte cuvinte, dacă Gorbaciov și-a schimbat viziunea despre lume, Reagan a rămas credincios până la capăt crezului său politic.

Acest lucru nu înseamnă, desigur, că Statele Unite au înfrânt Uniunea Sovietică, așa cum vor să acrediteze anumite sloganuri simpliste. Prăbușirea URSS-ului n-a însemnat doar sfârșitul Marelui Experiment, ci și asfințitul mișcării comuniste globale. „Niciun politician occidental sau sovietic nu s-a așteptat ca Războiul Rece să se termine în timpul vieții lor”, ne spune Robert Service. Totul s-a petrecut ca într-un vis, cu neașteptate întorsături de intrigă, înainte ca oamenii să se trezească în plină realitate a ceea ce se întâmplase...

On Stalin’s Team, una din cărțile recente ale istoricei Sheila Fitzpatrick, este extrem de importantă din cel puțin 3 motive: În primul rând, reputata sovietologă refuză să accepte perspectiva monolitică a unui lider totalitar din ce în ce mai paranoic, dictându-și capriciile și demențele unui grup de lingușitori lipsiți de șira spinării; în al doilea rând, volumul pe care îl discut aici documentează—folosind material de arhivă anterior necercetat—activitatea a ceea ce Sheila Fitzpatrick numește echipa (în rusă, komanda), de fapt, așa cum admite chiar autoarea, o gașcă însetată de putere și extrem de concurențială; în al treilea rând, cartea oferă o sinteză între descoperirile școlilor revizionistă și totalitară, și o face de o manieră conceptual comprehensivă.

Este grăitor faptul că autoarea omagiază nume atât de diferite precum E. H. Carr, Leonard Schapiro, Robert C. Tucker, Robert W. Daniels sau T. H. Rigby. Până și vechiul critic al Sheilei Fitzpatrick, istoricul de la Harvard Richard Pipes (1923–2018), a apucat să publice o recenzie favorabilă a acestei cărți în paginile revistei The New York Review of Books.

Subiectul „echipei lui Stalin” fusese examinat anterior de anumiți istorici, politologi sau disidenți sovietici (de pildă, cartea lui Roy Medvedev din anii ’80, All Stalin’s Men). Și totuși, Fitzpatrick reușește să scoată în evidență atât natura absolută a domniei ideocratice a lui Stalin, cât și încrederea lui în acest grup care îi ducea la îndeplinire ordinele cu entuziasm și eficiență: „...chiar dacă era stăpân pe situație, Stalin a preferat—după cum contemporanii săi Mussolini și Hitler n-au făcut-o—să opereze printr-un grup de figuri tutelare din jurul său, loial lui, personal, dar acționând și ca o echipă”. Într-adevăr, chiar dacă nu era deloc ceea ce înțelesese Lenin prin conducere colectivă, nu era nici o structură rigidă de comandă verticală în care indivizi precum Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Anastas Mikoian, Klim (Kliment) Voroșilov și, până în 1952, Andrei Andreiev (cvintetul de bază) să acționeze ca niște executanți robotici ai deciziilor excentrice ale tiranului.

Toți aceștia îi împărtășeau plăieșului de la Kremlin viziunea despre lume, luau parte la obsesiile lui ideologice și erau gata să scarifice totul, inclusiv viețile propriilor familii, pe altarul dorințelor și suspiciunilor lui Stalin. Emblematică în acest sens rămâne disponibilitatea șovăitoare a lui Molotov de a-și vedea soția, Polina Jemciujina, dată afară din partid și deportată în Kazahstan până la moartea lui Koba, în martie 1953.

Fitzpatrick demonstrează cum echipa a dezvoltat o solidaritate de castă bazată pe amintiri, afinități și anxietăți comune. În timpul ultimelor luni de viață, Stalin a refuzat să mai socializeze cu Molotov și Mikoian, și a dat de înțeles că aceștia ar fi nestatornici d.p.d.v. politic. În orice caz, echipa a rezistat și a preîntâmpinat tentativele tiranului de a dezlănțui o nouă epurare. Pentru a-și solidifica autoritatea instituțională ca elită de conducere funcțională, acest grup avea nevoie să se disocieze de cei mai apropiați colaboratori ai lui V. I. Lenin. Cu excepția lui Stalin și, într-o mai mică măsură, a lui Molotov, niciunul din membrii facțiunii nu lucrase îndeaproape cu fondatorul regimului bolșevic. Așadar, relația dintre echipele lui Lenin și Stalin a fost marcată mai degrabă de discontinuitate (adesea sângeroasă) decât de continuitate.

Emergența acestui nucleu s-a produs în vâltoarea luptei pentru putere și a bătăliilor din jurul planurilor strategice ale lui Stalin: oprirea NEP-ului, inițierea unei brutale și intransigente colectivizări, înregimentarea ideologică, pe scurt, revoluția de la vârf. Sheila Fitzpatrick demonstrează convingător cum dușmanul de moarte al lui Stalin, Lev Troțki, a interpretat greșit atât personalitatea sa intelectuală, cât și aptitudinile birocratice ale potentaților săi.

Pe lângă nucleul de bază despre care am pomenit anterior, echipa mai includea, de-a lungul a diferite perioade, protejați fie ai liderului, fie ai locotenenților acestuia. Așa se explică ascensiunea unor aparatcici influenți precum Nikita Hrușciov, „invenția” lui Kaganovici, sau Lavrenti Beria, care, după cel de-Al Doilea Război Mondial, l-a înlocuit pe Molotov drept cel mai frecvent vizitator în biroul lui Stalin. Pentru secretarul general era extrem de important să asigure mobilitatea elitelor și să-și extindă cercul de apropiați dincolo de limitele găștii inițiale.

Un exemplu poate edifica mai bine această politică de reînnoire la vârf: „Nikolai Bulganin, care a devenit membru supleant al Politburo-ului în martie 1946, era un alt nou-venit. Etnic rus, ca toți recruții recenți ai echipei, acesta fusese numit de Stalin vice al ministrului apărării în 1944. ...marea lui calitate pare să fi fost sociabilitatea la nivel înalt. Familia sa avea deja multiple conexiuni sociale cu echipa: soția era prietenă a partenerei lui Hrușciov; fiica sa, Vera... mergea la școală cu Svetlana Stalina și Svetlana Molotova, și era prietenă cu Rada Hrușciova și Valentina Malenkova; fiul său, Lev, fusese prieten cu Vasili Stalin”. În acest sens, echipa era o structură dinamică de prietenii, înrudiri, alianțe vizibile și invizibile, așteptări, speranțe și, în anumite cazuri, precum victimele așa-zisei Afaceri Leningrad din 1948–1950 (Nikolai Voznesenski și Aleksei Kuznețov), dezastre.

În multe privințe, membrii echipei erau simulatori care duceau la extrem arta histrionismului, servilității și duplicității. Această pretenție a loialității infinite și-a atins apogeul prin comportamentul schizofrenic al lui Beria și chiar al lui Hrușciov. Niciunul din membrii echipei nu se așteptase ca șeful poliției secrete sovietice să devină și primul de-stalinizator radical. În același fel, foștii baroni ai lui Stalin, încă o majoritate la vârf, i-au subestimat crunt lui Hrușciov abilitățile politice. Acest lucru a dus la zdrobirea așa-zisului Grup antipartinic în iunie 1957.

Așa cum foarte convingător arată Sheila Fitzpatrick în cartea sa, înfrângerea politică a unora ca Molotov, Kaganovici, Malenkov, Voroșilov, Bulganin, Pervuhin și a proverbialului Șepilov-care-li-s-a-alăturat a însemnat decesul echipei. Spre finalul vieții, Stalin era îngrijorat cu privire la capacitatea acoliților săi de a-i salva moștenirile. Nu putem decât să fim de acord cu concluzia Sheilei Fitzpatrick: „«Ați fi pierduți fără mine», obișnuia el să le spună, însă în martie 1953 n-au fost [deloc pierduți]. Este marea surpriză din finalul acestei cărți și sper că istoricii vor lua aminte și-și vor reexamina ca atare ipotezele despre stalinismul târziu”.