Marius Stan

A-l studia pe Friedrich Engels (n. 28 noiembrie 1820–d. 5 august 1895) separat de Karl Marx (1818–1883) reprezintă o sarcină extrem de dificilă. Faptul că Engels a fost inextricabil legat de Marx, atât în termenii experienței practice, cât și în cei ai elaborărilor conceptuale, devine un fel de obstacol în calea definirii contribuției sale specifice. Desprinse din această excepțională prietenie, scrierile și acțiunile sale politice au fost rezultatul direct la colaborării cu părintele socialismului științific (cu excepția, poate, a câtorva texte personale de la începutul anilor 1840 și a celor doisprezece ani cât i-a supraviețuit prietenului său).

Aș vrea să mă refer aici la câteva aspecte biografice pe care le consider relevante. După o copilărie tihnită și protejată de o masivă casă burgheză din mijlocul comunității industriale renane a Wuppertal-ului, acolo unde tatăl și bunicul său erau magnați ai textilelor, Friedrich a plecat să se specializeze în comerț la Bremen, locuind între 1839 și 1841 la pastorul Georg Treviranus. Deși s-a rupt devreme de religia protestantă, Engels n-a fost niciodată capabil să-i digere antitezele și, dacă vreți, un anume raționalism sentimentalizat. După toate acele prime experiențe, doar realitățile tangibile îl mai puteau satisface. Și, dintr-un anumit punct de vedere, doctrina luterană a predestinării a reprezentat un fel de „pregătire” pentru determinismul economic ulterior al lui Engels.

Odată ce-a tăiat odgonul care-l mai ținea ancorat în portul religiei familiale (și familiare), au existat prea puține ape ale gândirii pe care acest comisionar să nu le străbată. Pe harta voiajului său intelectual au apărut apoi, rând pe rând, Karl Gutzkow, Ludwig Börne, David Strauss și Ludwig Feuerbach. Friedrich Engels era un „tânăr german” mazzinian în 1839, iar din punct de vedere filosofic, un „tânăr hegelian”. În 1840, deci la vârsta de douăzeci de ani, îi scria unui prieten din copilărie că „nu poate dormi noaptea din pricina ideilor secolului”. Așadar, Engels era cu mult mai avansat în radicalismul său politic decât Karl Marx. Iar după ce-a citit lucrarea lui Moses Hess, Triarhia europeană, s-a îndreptat direct către comunism, acolo unde și-a trasat, din nou, propriul parcurs: nu printr-o cercetare anostă și meticuloasă, asemeni lui Marx, ci prin intuiția impulsivă a „navigatorului” înnăscut.

Atunci când cei doi profeți ai socialismului s-au găsit unul pe altul, la Paris, la sfârșitul anului 1844, ei ajunseseră deja, pe cont propriu, la viziuni despre lume identice. Altfel spus, posedau deja aceeași interpretare materialistă asupra istoriei, aceeași teorie a luptei de clasă și nutreau aceeași speranță și încredere în rolul muncitorilor. De atunci încolo, au devenit inseparabili.

Friedrich Engels a fost și un om viguros căruia i-a plăcut viața. Deși un cititor vorace și neobosit, nu era nicidecum un ascet al muncii de birou. Printre plăcerile sale lumești se numărau călăritul și vânătoarea alături de prietenii lui englezi, o sticlă bună de vin și compania femeilor inteligente (cu toate acestea, s-a căsătorit cu o irlandeză catolică fără școală). Îi plăceau nespus problemele practice și chiar câte o luptă pe cinste, căpătând treptat expertiză în tehnica militară. Revistele militare i-au acceptat articolele, iar amicii săi revoluționari l-au privit ca pe un Carnot al revoluției proletare ce va să vie. Mai spre apusul vieții, l-au numit chiar, cu multă afecțiune, „Generalul”. Este relativ ușor de demonstrat cât de neprețuit a fost Engels pentru Karl Marx, nu doar ca susținător financiar, ci și ca sursă activă de idei și critic.

Una din cele mai bune biografii ale lui Friedrich Engels rămâne Marx’s General, publicată de istoricul britanic Tristram Hunt în august 2010. De aici aflăm și cele mai interesante și picante amănunte despre aghiotantul părintelui comunismului. Stăpânea numeroase limbi străine, inclusiv unele regionale precum catalana și provensala, și fusese unul din teoreticienii timpurii ai feminismului, chiar dacă le-a repudiat pe primele sufragete. Tot el a reușit să îmbine internaționalismul și naționalismul german și a rămas un failibilist care a susținut discuțiile libere și deschise din cadrul partidelor socialiste. A sfârșit prin a-și dezavua propriile credințe de baricadă din tinerețe și a susținut sufragiul universal ca mecanism al transformării sociale.

Friedrich Engels s-a dovedit până la urmă o ființă victoriană complexă, un german îndrăgostit iremediabil de Anglia care a îmbinat numeroase trăsături, pozitive și negative deopotrivă. A fost un teoretician social autodidact, un filosof amator și un devorator al cărților de popularizare științifică, un curajos organizator politic și un foarte elocvent orator, năpasta proverbialilor „deviaționiști” de la linia partidului și prietenul generos al foarte multor persoane.

Consider, așadar, că doar privind la întreaga panoplie de calități și defecte ale acestui personaj putem explica, de pildă, entuziasmul din anii 1930 și 1940, din Anglia și Franța, pentru filosofia brută, pe alocuri imatură, a lui Engels. Cu siguranță, ea a fost parte dintr-un „pachet” mai mare care a conținut socialismul, antifascismul, admirația pentru modernizarea brutală a Uniunii Sovietice sau convingerea naivă că marxism-engelsismul reprezintă cea mai înaltă formă de scientism...

După a doua conflagrație mondială, care dezlănțuise iadul asupra unei Europe aflată încă sub șocul Marelui Război, gândirea occidentală a fost inundată de o neîncredere profundă în principiile istoricismului. Vorbim de un scepticism cvasi-total față de orice generalizare abstractă cu privire la natura și traiectoria societății și istoriei, cu excepția—notabilă, de altfel—a libertății individuale și responsabilității personale.

Intelectualii din Europa și America au început să profeseze ceea ce se cheamă pierderea încrederii în teoriile șablonarde și atotcuprinzătoare. Tot ei eu fost cei care au simțit pericolul ascuns în identificarea anonimă și colectivă ce ghidase sistemul filosofic al lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Trecutul unei iluzii, lucrarea devenită clasică a regretatului istoric francez François Furet (1927–1997), depune mărturie pentru o astfel de „metanoia”.

Acest redescoperit interes pentru chestiunile individuale și circumspecția din ce în ce mai accentuată vizavi de marile doctrine care duseseră la anihilarea unor întregi clase sau populații și-au găsit pentru prima oară un ecou în lucrările Hannei Arendt. Gânditoarea născută la Hanovra, în Germania, se refugiase mai întâi în Franța după ascensiunea lui Adolf Hitler la putere. Sfidând în chip magistral ipotezele istoriciste, profund impresionată de revolta maghiarilor din 1956 împotriva ideologiei bolșevice și analizându-i în detaliu pe aparatcicii dogmatici și pe sicofanții intransigenți, această mare critică a totalitarismului scria cu oarecare amărăciune despre secolul pe care îl traversase: „Pentru felul nostru modern de a gândi, nimic nu are sens în și prin sine... nici istoria sau natura luate în ansamblu și cu siguranță nici întâmplările din lumea fizică sau evenimentele istorice specifice”.

Ceea ce dorea să transmită Arendt era că omenirea a permis unor procese presupus sacrosancte să modeleze înțelegerea noastră asupra lumii, descompunând „fiecare lucru tangibil, fiecare entitate individuală”, în elementele primare ale unui lanț determinist al existenței și permițându-i să treacă drept ideologie a eliberării. Textul la care mă refer aici purta titlul „Istorie și imortalitate” și apărea în revista Partisan Review în 1957. Același eseu avea să fie mai apoi extins și dedicat, în titlu și spirit deopotrivă, memoriei lui Walter Benjamin (el apare publicat în colecția de texte intitulată Între trecut și viitor. Opt exerciții de gândire politică).

Benjamin, evreu și german ca și Arendt, filosof al alienării la fel de tulburat de ambiția totalității prezentă în istoricism („Viitorul nu este rezultatul ineluctabil al unei evoluții istorice date”), contesta faptul că istoria ar fi o știință cauzală și logică. Imaginându-se pe sine ca „flâneur” și „zdrențuros”, Walter Benjamin a căutat sensul în esențe și fragmente, captând colorate și efemere indicii ale complexității dialectice a societății în vitrinele și topografia unui Paris comercial: Passagenwerk sau „Proiectul Arcadelor”. Așa cum scria și Gershom Scholem referindu-se la Benjamin, măreția se relevă în lucrurile cele mai mărunte, iar dimensiunea unui obiect se află în relație de proporționalitate inversă cu semnificația lui.

Rezistența la istoricism a fost cu adevărat dură pentru mulți dintre intelectualii evrei europeni, oriunde îi va fi împins soarta războiului. O astfel de aversiune subîntinde, de altfel, scrierile celui născut pe 31 iulie 1919 la Torino, supraviețuitorul paradigmatic Primo Levi, și în special ultima sa carte, Cei aleși și cei damnați. În acest text despre vitregiile supraviețuirii, scris în deplină agonie, nicio persoană nu poate fi redusă la o alta. Holocaustul aproape că i-a curmat viața și a aruncat cu siguranță o mare mâhnire asupra ei, însă Levi și-a păstrat până la finalul zilelor (1987) o anumită curiozitate despre lume.

Istoria pe care ne-a lăsat-o Levi demonstrează, pe lângă o mare pasiune pentru Vechiul Testament și literatura clasică, și o anumită fascinație antropologică pentru ceea ce este discret și concret: „istoria mai măruntă a experienței individuale”. Primo Levi s-a străduit să înregistreze totul despre experiența sa în ceea ce-a fost Șoah-ul. Așa cum au remarcat varii hermeneuți ai operei sale, Levi a trăit fiecare minut spre a-l putea mărturisi și, ulterior, a povestit fiecare minut spre a putea trăi.

Faptul că fusese un om de știință crescut să aprecieze valoarea educației, italianul a știut foarte bine cum să articuleze o proză cu sens. Scrierile sale nu sunt niciodată doar cataloage evenimențiale sau liste de întâmplări. Cei aleși și cei damnați avertizează, la rigoare, împotriva gândirii specifice istoricilor, una care privilegiază importanța imensului și a sistemelor diacronice în timp ce-i ignoră pe simplii plebei care au construit „porțile Tebei”...