Marius Stan

Marguerite „Peggy” Guggenheim (n. 26 august 1898–d. 23 decembrie, 1979) reprezintă unul din cazurile paradigmatice în care granițele dintre activitatea publică de colecționară și viața privată au fost în mod deliberat estompate. Sau, mai bine zis, în care aceste granițe lipsesc cu desăvârșire, de vreme ce Peggy însăși s-a ocupat de consemnarea în scris, până la cel mai morbid detaliu, a unei vieți febrile pe care și-o dorea închinată în totalitate artei moderne. Confesiunile unei dependente de artă, o versiune prescurtată a memoriilor ei, rămân un portret care atestă această stare de fapt.

Peggy Guggenheim s-a situat în prim-planul cultivării avangardei în Statele Unite, colecționând și expunând artă cubistă, suprarealistă și futuristă europeană, dar și artă expresionistă americană. Tot ea a fost creditată cu efortul de conciliere a suprarealismului cu arta abstractă în America, în special prin sprijinul aparte acordat unor artiști precum Jackson Pollock. Peggy rămâne cunoscută pentru idiosincraziile și escapadele sale amoroase, dar și pentru rolul central pe care l-a jucat ca patroană și dealer de artă.

Practicile colecționării și expunerii au fost asociate din punct de vedere istoric cu o anumită construcție identitară. Într-un anumit sens, obiectele de colecție pot fi înțelese și ca un cod al statutului social, în fapt, narațiuni ale unui sine ideal construit de cel care colecționează. Din acest punct de vedere, variile forme de auto-reprezentare la care a apelat Peggy Guggenheim de-a lungul vieții vorbesc despre multiple straturi ale unei personalități care i-au permis să joace un rol esențial atât în istoria patronajului modern, cât și în viața culturală a Americii secolului XX.

Printr-un comportament considerat adesea scandalos, interviuri dezinhibate și șocante memorii amoroase, Peggy a căutat să pozeze permanent într-o libertină boemă dornică să ducă un stil de viață insolent și dezlănțuit. După toate datele pe care le avem, Guggenheim a fost și o persoană avidă de cunoaștere și o pedagogă înzestrată cu o pasiune aproape obsesivă pentru artă. A dorit să împărtășească mereu această mare dragoste a ei cu publicul, iar anti-intelectualismul de frondă n-a făcut decât să accentueze suprema ei preocupare pentru obținerea unei recunoașteri ca figură importantă în istoria patronajului de artă. De altfel, într-un interviu pe care l-a acordat revistei Time în 1957, Peggy mărturisea că nici măcar nu se mai gândește la iubire: „Singura mea dragoste este cea pentru artă și colecții. Cred că e cel mai bun lucru pe care l-am făcut în toată viața mea”.

Referitor la rolul de patroană a artelor, Guggenheim a rămas îndatorată puterii și determinării colecționarelor care au precedat-o, consfințind astfel o poziție sigură pentru femei în arena culturală. O puternică tradiție a „matronajului” american s-a dezvoltat în anii 1880 și 1890 prin numeroase cluburi și asociații feminine de artă, înființate spre a oferi un for social și cultural doamnelor din înalta societate. Matroane precum Isabella Stewart Gardner (1840–1924), Jane Stanford (1828–1905) sau Bertha Palmer (1849–1918) au devenit cunoscute la sfârșitul secolului XIX deopotrivă ca fondatoare de instituții culturale și colecționare de artă. Au fost aceste matroane culturale de la cumpăna dintre veacuri cele care au pavat calea ascensiunii unora ca Gertrude Vanderbilt Whitney (1875–1942), Abby Aldrich Rockefeller (1874–1948), Mary Quinn Sullivan (1877–1939) și Electra Havemeyer Webb (1888–1960), aflate și ele printre fondatoarele Muzeului de Artă Modernă din New York (MoMA).

O posibilă motivație pentru femeile-colecționar post-victoriene a fost cu siguranță dorința de a obține putere în zone în care educația lor le făcea mai adecvate decât bărbații. Negându-li-se multe alte forme de auto-expresie și influență socială, toate aceste doamne au dat o formă concretă propriilor dorințe prin transformarea căminelor feminine în instituții publice. Din acest punct de vedere, Peggy Guggenheim deține o poziție remarcabilă în istoria matronajului american. A fost cineva care a beneficiat de tradiția împământenită doar pentru a-și făuri o nouă identitate de colecționar și patron. Maniera sa radicală (adesea transgresivă social) de auto-expunere, precum și rolul activ în aspectele comerciale ale actului de colecționare și incubare a formelor artistice experimentale, au diferențiat-o însă de mai puțin subversivele ei antecesoare.

În ultimă instanță, Peggy Guggenheim reiese din textele proprii (sau din cele despre ea) drept o vizionară a timpurilor sale, care, în pofida nesiguranțelor personale și sociale, a fost capabilă să-și creeze o formulă identitară stabilă. Nonșalanța ei cultivată și tendința de a-și bagateliza propria cunoaștere artistică erau comparabile, pe alocuri, cu eforturile patronilor renascentini sau baroci de a disimula procesul de muncă și învățare. Cultivând și proiectând un anti-intelectualism jovial, Peggy Guggenheim s-a dovedit extrem de iscusită în a atrage varii audiențe—atât populare, cât și elitiste—și stimula inovația artistică, experimentele și educația prin facilitarea unor schimburi sociale intense între artiștii, intelectualii și colecționarii epocii sale.

Peggy Guggenheim a achiziționat în 1949 Palatul Venier dei Leoni din Veneția, acolo unde se mutase după Al Doilea Război Mondial și divorțul de Max Ernst. Majoritatea operelor de artă de dinainte de război sunt expuse și azi în vila de pe Marele Canal. Le achiziționase începând cu 1938, când a deschis și prima galerie la Londra. Exponatele din Palat reflectă din plin interesele ei pentru cubism, futurism, pictură metafizică, artă abstractă europeană, sculptură de avangardă și suprarealism. Guggenheim a achiziționat aceste opere grație prieteniei pe care a legat-o cu o seamă de artiști și intelectuali, inclusiv cu Marcel Duchamp și istoricul de artă britanic Herbert Read. Duchamp a fost, de fapt, cel care a introdus-o pe Peggy Guggenheim în tainele distincției dintre arta abstractă și cea suprarealistă, în vreme ce prietenul ei Samuel Beckett a încurajat-o să se dedice artei contemporane ca și cum ar fi fost „un lucru viu”...

N-a fost deloc surprinzător atunci când istoricul de la Oxford Robert Service, autor al unor apreciate biografii ale lui Lenin, Stalin și Troțki, a publicat o carte despre circumstanțele și dinamicile care au dus la declinul și apoi prăbușirea statului bolșevic. Scris extrem de captivant și bazându-se pe admirabile surse, volumul The End of the Cold War este destinat să devină un clasic al literaturii istorice despre Războiul Rece.

Din multe puncte de vedere, cartea lui Service se situează la același nivel cu lucrări precum Armageddon Averted (de Stephen Kotkin), Revolution 1989 (Victor Sebestyen), 1989 (Mary Elise Sarotte) sau The Last Empire (Serhii Plokhy). Narațiunea lui Robert Service debutează prin tenebroasele intrigi de la Kremlin după moartea lui Leonid Brejnev în 1982 și sinuoasa ascensiune la putere a lui Mihail Gorbaciov.

Una din revelațiile cărții este legată de decizia Politburo-ului de a anula dorința lui Iuri Andropov de a-l avea pe Mihail Gorbaciov drept succesor. Acest lucru explică, de altfel, aventura meteorică a insignifiantului Konstantin Cernenko în funcția de secretar general al PCUS (13 februarie 1984–10 martie 1985), dar care, chiar și așa, a avut inspirația de a-l face pe Gorbaciov mâna lui dreaptă. Robert Service folosește în mod remarcabil documente din arhivele americane și sovietice: memorii, jurnale și interviuri personale. Cartea sa epuizează practic toate sursele credibile care pot desluși procesul de formulare a politicii externe la Moscova, Washington și în alte capitale vest-europene.

De asemenea, evoluțiile din Europa de Est sunt explorate în întregime. Service pune un accent particular pe rezistența la perestroika și glasnost din partea unora ca Erich Honecker, în RDG, și Nicolae Ceaușescu, în România. Reflecțiile sale informate despre conflictele dintre Politburo și mai belicosul Comandament Suprem al Armatei Sovietice sunt la fel de importante și interesante. Se pare că armata era constant îngrijorată de apropierea de Occident, în special de amplasarea rachetelor și Inițiativa Strategică de Apărare (SDI-ul lui Ronald Reagan). În mod ironic, așa cum demonstrează și autorul, „șoimii” de la Washington, conduși de Secretarul Apărării Caspar Weinberger, nutreau aceleași sentimente și au făcut tot ce le-a stat în puteri să încetinească negocierile la nivel înalt dintre cele două tabere.

Principalii 4 actori ai cărții lui Robert Service, adică arhitecții procesului care a dus la încheierea Războiului Rece, sunt Mihail Gorbaciov, Ronald Reagan, Eduard Șevarnadze și George Shultz. Cei interesați de această perioadă istorică extrem de importantă vor afla neprețuite detalii despre devastatoarele tensiuni, rivalități, percepții și prejudecăți care au măcinat atât Kremlinul, cât și Casa Albă.

Cititorii pot descoperi informații fascinante despre angajamentul neclintit al lui Șevarnadze în privința revizuirii prăfuitelor dogme bolșevice și convingerii unui adesea ezitant Gorbaciov să se implice în noua gândire de politică externă. Se știe astăzi că Șevarnadze nutrea sentimente profunde de apreciere pentru ceea ce-a fost scurtul experiment menșevic gruzin (1918–1921). De fapt, poate fi afirmat că întreaga filosofie a gorbaciovismului, puternic influențată de Șevarnadze și de ideologul-șef Aleksandr Iakovlev, a fost o calchiere a etosului menșevic. Pentru Șevarnadze, singura șansă a supraviețuirii URSS era legată de renunțarea la militarismul imperialist și recunoașterea importanței standardelor de viață ale populației: „Puterea noastră nu stă în numărul nostru de rachete, ci într-o economie stabilă și puternică”, spunea acesta.

În ceea ce-l privește pe Iakovlev, aparatcicul deziluzionat pe care ambasadorul britanic Rodric Braithwaite l-a comparat cândva cu o „broască dispeptică”, Service ne arată cum acesta a inițiat primii pași înspre „un sistem politic multipartid, un orizont mai larg al proprietății private și slăbirea controlului asupra Europei de Est”. În decembrie 1985, la nouă luni după alegerea lui Gorbaciov ca secretar general, Iakovlev cerea o societate deschisă și economie de piață. Tot el compara Uniunea Sovietică sub Stalin cu Egiptul faraonilor.

Fiind un biograf politic desăvârșit, Robert Service excelează în arta portretului psihologic. Toți cei interesați de dedesubturile psihologice ale relației Gorbaciov–Reagan, cu ale ei suișuri și coborâșuri, suspiciuni reciproce, simpatii și antipatii, vor beneficia enorm de pe urma acestei cărți. Liderul sovietic apare ca încăpățânat și, până la un punct, absorbit de propria-i persoană, convins că deține răspunsurile decisive la toate dilemele majore din afacerile interne și externe. El își ascultă consilierii, dar rămâne convins—cel puțin până în 1988—că Statele Unite sunt conduse de complexul militar-industrial.

De cealaltă parte, Ronald Reagan este mai puțin o marionetă decât îl credeau mulți în perioada respectivă. Discursul epocal al lui Reagan de la Poarta Brandenburg a fost rostit în pofida unor influenți membri ai cabinetului, inclusiv a lui George Shultz. Cu alte cuvinte, dacă Gorbaciov și-a schimbat viziunea despre lume, Reagan a rămas credincios până la capăt crezului său politic.

Acest lucru nu înseamnă, desigur, că Statele Unite au înfrânt Uniunea Sovietică, așa cum vor să acrediteze anumite sloganuri simpliste. Prăbușirea URSS-ului n-a însemnat doar sfârșitul Marelui Experiment, ci și asfințitul mișcării comuniste globale. „Niciun politician occidental sau sovietic nu s-a așteptat ca Războiul Rece să se termine în timpul vieții lor”, ne spune Robert Service. Totul s-a petrecut ca într-un vis, cu neașteptate întorsături de intrigă, înainte ca oamenii să se trezească în plină realitate a ceea ce se întâmplase...