Marius Stan

George Soros, unul din cei mai mari filantropiști ai lumii, împlinește astăzi 90 de ani. El rămâne însă și unul din cei mai detestați oameni ai fasciosferei, terenul predilect „de joacă” al dreptei extreme, și personaj central în nenumărate teorii ale conspirației. Multimiliardar, geniu speculativ și entuziast avocat al democrației, Soros a devenit în ultimii ani „țapul ispășitor” al unei lungi cohorte de populiști, naționaliști și demagogi de toate culorile. Vorbim, până la urmă, de o persoană extraordinară care a supraviețuit teribilelor regimuri ale secolului XX (nazist și comunist).

Prima parte a vieții lui George Soros a fost plină de nenorociri și încercări, un aspect care avea să-i modeleze până la urmă filosofia de afaceri. Născut pe 12 august 1930 la Budapesta, adică în zorii expansiunii extremismului fascist în Europa de Est, și venind el însuși dintr-o familie evreiască, tânărul Soros și-a trăit primii ani ascunzându-se de cei care doreau să-i facă rău. A privit neputincios valul de nazism și fascism care a măturat Budapesta. Cu un deceniu mai devreme, Ungaria începuse să se bazeze pe comerțul cu Germania și Italia pentru a ieși dintr-un aparent nesfârșit ciclu de crize economice. Așa au ajuns nazismul și fascismul să se infiltreze în cele mai adânci cotloane ale politicii maghiare și să transforme țara într-o marionetă a puterilor Axei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Până în 1944, tânărul de paisprezece ani asistase la nimicirea majorității comunităților evreiești. Tatăl său, Tivadar, fusese martorul mașinăriei de război germane în Primul Război Mondial și schimbase numele familiei, din Schwartz în Soros, pentru a-i ascunde originea etnică. George a fost nevoit să trăiască pentru o vreme cu o identitate falsă, pozând drept fiul unui oficial guvernamental neevreu și rămânând în umbră până la sfârșitul conflagrației. Supraviețuind uneia din cele mai dificile și complicate perioade din istoria secolului XX, atât el, cât și colegii săi de clasă deveniseră extrem de maturi pentru vârstele lor.

Abia după război a ajuns la Londra, unde, începând cu 1947, a urmat celebra London School of Economics și unde și-a descoperit pasiunea durabilă pentru filosofie. Tot aici, s-a familiarizat cu conceptul de „societate deschisă” al mentorului Karl Popper, apoi a traversat oceanul în America, de unde și-a construit celebra avere și renumele de „om care a spart Banca Angliei” cu o profitabilă speculație financiară (1992). De-a lungul anilor, Soros a demonstrat un talent neobișnuit pentru cumpărarea de acțiuni înainte ca ele să ajungă în vogă și vânzarea lor la apogeul popularității. Nu l-au interesat niciodată marile fonduri mutuale ori alte astfel de instituții și s-a axat pe vânzările și oportunitățile pe termen scurt.

Orice s-ar spune despre George Soros și oricât venin ar fi împroșcat spre el din zonele obscure ale infra-raționalului, omul rămâne un fenomen de business, un intelectual public și o figură politică centrală. Se numără printre puținii miliardari liberali, alături de Bill Gates sau Warren Buffett, care au generat conceptul de capitalism filantropic. Desigur, au existat în trecut și alți miliardari filantropi precum Andrew Carnegie, Ford sau Rockefeller, însă Soros se distinge în cadrul acestui grup de elită prin amploarea donațiilor sale, implicarea activă în propriile proiecte, impactul global al fundațiilor sale și o ideologie aparte.

Dacă Bill Gates sau Warren Buffett pot fi atribuiți taberei neoliberale, iar frații Koch sau Rupert Murdoch celei neoconservatoare, Soros pare, dintre toți, cel mai dificil de încadrat. Este neîndoielnic un capitalist american pur-sânge, care și-a făcut averea pe piețele de capital nereglementate aflate în paradisuri fiscale din afara Statelor Unite, dar, în același timp, a rămas și un mare finanțator al liberalilor democrați din Statele Unite (Barack Obama, Hillary Clinton, etc.) și unul dintre cei mai activi și generoși susținători ai drepturilor minorității rome și LGBTQ în Europa, un investitor masiv în societățile civile ale fostelor state sovietizate din această parte de lume. Altfel spus, în pofida criticilor reale care îi pot fi aduse lui Soros (și sunt câteva), rămâne singular printre miliardarii filantropiști ai lumii prin aceea că gândește mereu cu idei mari și soluții structurale.

Desigur, susținerea necondiționată a „societății civile” nu a rezolvat toate problemele lumii, dar, ca să fim drepți, n-au făcut-o nici economia mainstream, știința politică și sociologia, ori chiar social-democrația. Rămân multe lucruri de discutat despre moștenirea pe care o va lăsa acest om care împlinește astăzi nouă decenii de viață, însă o idee—măcar—se poate desprinde: conceptul de „societate deschisă” pe care l-a promovat în ultimele (multe) decenii cu atâta ardoare este o bază viabilă, legitimă și dătătoare de speranță.

Ceea ce pare a fi înțeles foarte bine Soros, spre deosebire de alții, este faptul că noi, oamenii, moștenim și locuim un mediu extrem de complex, o realitate multi-fațetată în care trebuie să distingem non-stop între dihotomii, metafore, generalizări, precepte morale dintre cele mai complicate. A îmbrățișat haosul și imprevizibilul, iar acest lucru l-a ajutat inclusiv în speculațiile financiare. În multe privințe, Universitatea Central Europeană (CEU) fondată și finanțată de George Soros apare ca un ultim mare și consistent capitol al lungii sale istorii filantropice. Pentru el, științele sociale au rămas un instrument esențial al reformei sociale democratice.

Salt în timp de câteva decenii, înaltă tehnologie, realitate și comunicații virtuale, autostrăzi cu nenumărate benzi, căi ferate subterane de mare viteză între Guangzhou și Paris, prin Rusia, spre a susține dominantele exporturi chinezești... Ne aflăm în viitor au ba? Rusia este condusă din nou de către un țar, care o împrejmuiește cu ziduri, Biserica Ortodoxă se află la apogeul influenței, iar cei mai mulți ruși și-au distrus pașapoartele în autodafeuri ce țin de luni și luni de zile în Piața Roșie. Zidurile Kremlinului sunt pictate iarăși în alb, precum în vremurile bune, amintind de sensul originar al numelui... piața frumoasă.

Aceasta este ficțiunea unui mereu nu prea îndepărtat viitor, zugrăvită de sărbătoritul zilei Vladimir Sorokin (65 de ani) în Ziua opricinicului, o carte în care Rusia anului 2028 ne este înfățișată drept o țară naționalistă, condusă cu mână de fier, care s-a izolat de Occident. Publicând-o în 2006, Sorokin nu avea de unde să știe că Vladimir Putin va decide să domnească până în 2036 și, cine știe, dincolo de asta... Este și motivul pentru care cred c-a venit timpul să revizităm opera lui Sorokin, cu ale ei intenționate experimente postmoderne și estetică psihedelică. Pentru că ceea ce face, de fapt, Sorokin este să ridiculizeze cu deplină meticulozitate locurile comune realist-socialiste sau naționalist-conservatoare și să le juxtapună unor sisteme semiotice antagoniste care se distrug sau anulează reciproc. Pe scurt, o scriitură care se potrivește mănușă cu absurdele realități ale societății ruse post-sovietice actuale.

Deși plasată în viitor, cartea lui Sorokin descrie o societate care seamănă îndeaproape cu cea condusă de Ivan cel Groaznic. Povestea, citită de mulți—cum spuneam—ca un comentariu social al politicii rusești actuale, este un răspuns acid la adresa renașterii naționalismului rus și mișcărilor eurasiatice. În interviurile pe care le-a acordat presei occidentale, Sorokin se plângea, de altfel, de lipsa opoziției la Vladimir Putin, dar și de ambivalența occidentală, care ar permite Kremlinului să-și consolideze tendințele autoritare. Cu toate acestea, Ziua opricinicului nu este nicidecum un pamflet politic, ci, dată fiind lunga istorie de „provocator” a lui Sorokin, o satiră postmodernă cu rădăcini mai degrabă în discursul cultural și nu în cel politic.

Rusia romanului este un imperiu autoritar guvernat de un țar cu ajutorul poliției secrete, faimoasa Opricinina. Alegerea autorului nu este deloc întâmplătoare; ea derivă din uzanța comună a termenului în literatura și societatea contemporane. Pe de altă parte, există suficiente corespondențe între cartea lui Sorokin și romanele distopice anticomuniste ale emigrației ruse din perioada sovietică, cum ar fi Moscova 2042 a lui Vladimir Voinovici. Dar, poate mai important, Ziua opricinicului marchează trecerea lui Sorokin de la metafizică (trilogia Gheții, de pildă) la politică.

Această transformare interioară a fost confirmată inclusiv de declarațiile sale publice din și după perioada publicării. Mulți comentatori mai puțin familiarizați cu opera anterioară a lui Sorokin i-au identificat apoi opiniile civice personale cu motivele politice care apar în roman. Este și motivul pentru care au ales să citească această carte ca pe o satiră politică pură. Adevărul este mai complex, așa cum sugeram, și chiar dacă Sorokin pare, într-adevăr, a se fi „activat” politic începând cu 2005, 2006, stratul lui postmodern îl face în continuare un autor dificil de încartiruit unui gen literar anume sau unui obiectiv non-ficțional precis.

Cert este că Ziua opricinicului demonstrează mijloacele fizice și psihologice prin care sunt impuse standardele sociale represive într-o societate neo-totalitară. Sorokin descrie aici procesul efectiv de impunere a standardelor sociale prin violență. În nou-înființata monarhie ficțională rusă, normele sociale, juridice și estetice sunt încă proaspete, încă ne-negociate și, pe cale de consecință, ele trebuie impuse în mod recurent. Opricinicii sunt reprezentanții acestei monarhii represive, dar monologurile lor interioare dezvăluie faptul că noile norme abia ce au fost impuse și încă posedă un anumit caracter relativ. Deși personajul principal—Andrei Danilovici Komiaga—pare complet lipsit de umor, supraidentificarea lui permanentă cu superiorii ierarhici generează coliziuni și contaminări comice.

Ziua opricinicului rămâne cel mai coerent text despre criminalitate al autorului. Povestea este scrisă exclusiv din perspectiva „apărătorului” unui sistem represiv. Ceea ce ne transmite Sorokin este faptul că, pentru victimele sale, opricinicul devine agresorul de necontestat. Și totuși, spre deosebire de perioada Boris Elțîn sau de mai recenta eră Putin, cu excepțiile notabile Berezovski, Gusinski sau Hodorkovski, oligarhii ruși ai anului 2028, deși percepuți a fi de „neatins”, nu mai sunt deloc imuni în fața persecuției statului. Se prea poate ca Sorokin să ne fi deschis o reală poartă spre viitor... în orice caz, una prin care se vede și trecutul...