Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

„Prelucrările” au făcut parte din mecanismele de supraveghere și persecuție ale regimurilor comuniste. Cuvântul, evident împrumutat din experiența bolșevică, este echivoc și greu inteligibil. „Prelucrarea” unui document de partid era de fapt un ritual bazat pe adeziuni entuziaste și culpabilizări isterice ale presupușilor „deviatori”.

Apărut în urmă cu zece ani, în 2006, la Polirom, volumul Reconstituiri necesare, îngrijit de regretata Mihaela Cristea, este bazat pe stenograma ședinței din 27 iunie a Uniunilor de Creație din România. Se prelucra cu acel prilej eliminarea din conducerea partidului a grupului Ana Pauker–Vasile Luca–Teohari Georgescu, moment capital pentru afirmarea lui Gheorghiu-Dej drept liderul stalinist absolut în România. În numele clasei muncitoare, se organiza de fapt o masivă vânătoare de vrăjitoare menită să construiască o stare generalizată de angoasă și suspiciune. „Dușmanul de clasă” trebuia demascat și eliminat. Nimic nu era mai periculos decât „împăciuitorismul”, păcat mic-burghez care putea duce la „lichidatorism”. Găsim în această halucinantă stenogramă întreg acel otrăvit și otrăvitor lexicon al urii care a dominat experimentul totalitar comunist.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:16 0:00
Link direct

Între cei care au luat cuvântul cu acel prilej se desfășura de fapt o competiție a agresivității verbale. Alexandru Jar, vedeta culturală a epocii, dădea tonul discuțiilor, cerând confraților săi să depisteze inamicul strecurat cu perfidie în rândurile partidului. Peste doar patru ani, Jar avea să-și schimbe poziția, criticând stalinismul și devenind la rândul său ținta unor furibunde atacuri dirijate de adevăratul ideolog-șef, Leonte Răutu. Acesta din urmă nu apare în volum, însă este cert că el se afla în spatele întregii mascarade. Adjuncta sa din epocă, ultra-dogmatica Ofelia Manole, conducea prelucrarea, accentuând linia dictată de Dej și aplicată cu nesfârșit zel de Răutu.

Toți acești staliniști se criticau între ei, își aruncau acuzații de oportunism, fățărnicie, subapreciere a dușmanului de clasă și câte altele. Jocul terorist al criticii și autocriticii era practicat cu perversă pasiune. Între cei criticați se număra Nicolae Moraru, el însuși înscăunat de Răutu la direcția Vieții Românești. Discursul lui Moraru este o mostră de sărăcie intelectuală, combinând jurămintele de credință pentru conducerea PMR cu formule involuntar hilare de genul „unitatea monolită în jurul Comitetului Central se dovedește a fi cu adevărat de granit”.

Între cei care au luat cuvântul erau și scriitori autentici, nu doar impostori gen Moraru ori maniaci ideologici de tipul Petre Iosif și Traian Șelmaru. Nina Cassian, de pildă, atingea paroxismul extazului partinic când ataca „petele de muşte care ne pătează și curățenia și limpezimea”, sechele ale „stihiei mic-burgheze”, proclamându-și „ura puternică împotriva celor care au socotit că muncitorii au ieșit prea devreme din robie, că zorii libertății bat prea puternic pentru ei și că mai este cazul să robească pe la chiaburi, să se introducă vechea robie”. Se profesa și se cultiva ura ca virtute supremă. Violența politică se traducea aici în violența de limbaj. Verbul „a zdrobi” revine în mai toate discursurile. Deviatorii Pauker și Luca, idolii de ieri, s-au metamorfozat în reptile dezgustătoare, în „vipere lubrice”. Aurel Baranga oficiază ca demonolog en titre, acuzându-l pe Luca de a fi fost un „emul mic, pitic al lui Buharin” (rivalul lui Stalin executat în martie 1938). Pentru Baranga, devierea lui Luca s-a produs (nu întâmplător, desigur) exact în clipa când „în Coreea se aruncau microbi asupra leagănelor copiilor” (o abjectă născocire propagandistică stalinistă!).

Dramaturgul Mihail Davidoglu intra în transă cerând „să i se dea cu pumnul în cap tovarășei Ana și lui Teohari”. Criticul Paul Georgescu mărturisea că demascarea devierii de dreapta a fost „unul dintre cele mai importante momente din viața sa” și își declara profunda recunoștință pentru Gheorghiu-Dej. Mai puțin virulent, Marin Preda repeta și el clișeele limbii de lemn. Mihai Beniuc îl „demasca” pe Lucian Blaga, cerând practic să i se interzică acestuia până și dreptul de a face traduceri. Ofelia Manole trăgea concluziile lăudând „drumul liber care este deschis în fața noastră și care este condus de cel mai mare geniu al zilelor noastre, marele învățător al nostru, tovarășul Stalin”.

Fanatismul ideologic, de dreapta ori de stânga, a avut întotdeauna efecte dezastruoase. Când criticăm, perfect justificat, erorile unor intelectuali de dreapta, este cazul să ne gândim și la extremismul devotaților ideii comuniste. Mulți dintre aceștia, în 1952, se bucurau de obscene privilegii. Se prostituau nu doar din motive ideologice. Au participat cu iresponsabilă, amorală fervoare, prin scrierile lor, la acțiunea criminală numită „distrugerea dușmanului de clasă”. Prea puțini au rostit între timp cuvintele atât de necesare: mea culpa...

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:45 0:00
Link direct

În urmă cu zece ani înceta din viață Jean-François Revel, membru al Academiei Franceze, filosof politic și jurnalist de înaltă clasă, unul dintre cei mai activi susținători ai ideii de societate deschisă într-o vreme în care diversele utopii radicale făceau ravagii în Franța și nu numai. Activ în Rezistența anti-nazistă, om al unei stângi moderate, deopotrivă anti-comunist și anti-fascist, Revel a simbolizat demnitatea spiritului raționalist în lupta împotriva ispitelor totalitare. Celor care îl plasau la dreapta spectrului ideologic și politic, Revel le atrăgea atenția că el personal se considera de stânga, reproșându-le detractorilor săi eroarea de a nu fi înțeles că „Churchill era mult mai la stânga decât Stalin”. Evident, o stângă rațională și raționalistă, nu una a pulsiunilor fanatic anti-burgheze, a solidarităților necondiționate cu cauze vagi, inspirate de mituri resentimentare, între care anti-americanismul, pro-sovietismul și disprețul pentru valorile liberale.

Jean Francois Revel, fotografie de Elsa Dorfman
Jean Francois Revel, fotografie de Elsa Dorfman

Ca director al săptămânalului „L’Express” în anii ’70, Revel a deschis paginile influentei publicații pentru vocile disidenței din URSS și Europa de Est. Dintre lucrările sale, să menționez aici „Tentația totalitară”, „Nici Marx, nici Iisus”, „Cunoașterea inutilă”, „Obsesia anti-americană”, „Cum pier democrațiile” și multe altele, inclusiv lucrări pe teme de istoria filosfiei și chiar de gastronomie. Multe din ele au apărut în românește.

L-am cunoscut pe J.-F. Revel în anii ’80 grație lui Carlos Rangel și soției sale, Sofia Imber (vara primară a tatălui meu). Carlos Rangel a fost unul dintre cei mai importanți gânditori liberali ai Americii Latine. A scris două lucrări fundamentale pe tema radicalismului politic de stânga și a tiers-mondismului ca ideologii ostile spiritului și practicii democrației. Ambele au apărut în franceză cu prefețe de J.-F. Revel. Rangel a încetat din viață la sfârșitul anilor ’80. Sofia, fondatoarea Muzeului de Arta Contemporană din Caracas, a fost una din persoanele cele mai active în cadrul opoziției împotriva direcției dictatoriale a regimului Chavez. Auzisem despre celebrul gânditor francez de la Europa Liberă, din emisiunile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca. Când l-am vizitat prima dată, în 1985, în locuința sa de pe Quai de Bourbon, pe insula Saint Louis, am rămas uimit: pe soneria etajului său erau scrise trei nume: Revel, Sarraute, Tzara. Țin minte că după ani, povestindu-i episodul lui Mircea Mihăieș, mi-a sugerat să scriu pentru „Orizont” un articol cu titlul „Soneria istorică”. Revel a fost căsătorit cu ziarista Claude Sarraute, fiica celebrei romanciere Nathalie Sarraute. Înainte de Revel, Claude fusese căsătorită cu fiul lui Tristan Tzara. Îmi amintesc că la prima noastră întâlnire, Revel mi-a vorbit despre admirația sa pentru Cioran și Ionesco, dar și pentru Tudor Vianu, pe care îl cunoscuse, cred, la UNESCO. Am vorbit mult despre dezastrul sovietismului, dar și despre naivitatea multor intelectuali de stânga din Vest în raport cu ofensiva propagandistică sovietică. Era epoca mișcărilor pacifiste și a criticilor acerbe la adresa lui Ronald Reagan.

L-am revăzut ulterior de nenumărate ori, în Franța și în Statele Unite. A fost apropiat de Dorin Tudoran, acceptând să facă parte din comitetul editorial al revistei „Agora”. Am în față un număr al revistei „Democracy at Large”, condusă de Dorin Tudoran, și notez că J.-F. Revel face parte din consiliul editorial. Îmi vine greu să vorbesc despre acest om la timpul trecut. Era de o vitalitate formidabilă, un causeur irezistibil, maestru al formulărilor tranșante. L-a umilit memorabil pe insolentul lider comunist Georges Marchais. A recunoscut că uneori tonul său de Cassandră includea și un element de exagrare (a scris o carte despre revirimentul democratic în care rectifica unele teze anterioare).

J.-F. Revel a fost un spirit deschis, dar vertical. Îmi amintesc un prânz la Paris, în compania sa, a lui Georges Liébert (cunoscut muzicolog și politolog) și a lui Branko Lazich, discipolul lui Boris Souvarine, unul dintre exegeții de vârf ai comunismului mondial. Am discutat pe larg despre tema anticomunismului ca datorie morală și politică. I-am povestit că tocmai citisem volumul de memorii al lui Petre Roman, cu ale sale auto-justificări îndoielnice. Revel mi-a făcut pe loc oferta să scriu o recenzie pentru „Le Point”, revista unde colabora săptămânal. Am făcut-o rapid, păstrând în minte că distinsul filosof scrisese el însuși un text neiertător despre regimul Iliescu: „România, flagrant delict”. Să mai amintesc că Revel a trimis un substanțial text despre cum trebuie distrus totalitarismul comunist pentru conferința internațională „Putere și opoziție în societățile post-comuniste” pe care am organizat-o, la Timișoara, împreună cu Mircea Mihăieș și Vasile Popovici, în martie 1991.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG