Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Subtilă istorică a ideilor politice și literare, Irena Grudzińska-Gross nota la un colocviu din 1993 închinat aniversării apariției „Gândirii captive” că este vorba de o carte a prieteniei, a deziluziilor și a rupturilor sfâșietoare. Miłosz scrie despre oameni de care a fost apropiat și a căror evoluție postbelică l-a uluit. Cazurile discutate pot neîndoios lumina comportamente și raționalizări similare în rândurile intelighenției din România. Mă gândesc la Jerzy Andrzejewski (Alfa), cel care a scris în anii ’50 romanul „Cenușă și diamant”, justificând cu sofisticate artificii viziunea comunistă asupra luării puterii. Sigur, era un roman cu implicații metafizice, maniheismul era mult mai bine deghizat decât în schemele primitive ale realismului socialist. Și totuși Alfa pactizase, îngenunchease, se autoconvinsese (efect ketmanic) că sistemul este nu doar inamovibil, dar și „just”. Nu a semnat, în felul său, Petru Dumitriu același pact cu diavolul? Ulterior, Andrzejewski s-a raliat forțelor democratice, a fost un susținător al studenților revoltați în martie 1968, al Comitetului de Apărare a Muncitorilor (KOR). Să nu uităm impactul filmului lui Andrzej Wajda cu Zbigniew Cybulski în rolul principal.

Mai ales după 1956, acțiunile intelectualilor dezamăgiți, ale apostaților revizioniști, au dovedit că înrobirea gândirii nu este eternă. Conflictul dintre „preoți” și „bufoni” despre care a scris Kołakowski a dus la eroziunea dogmei și la resurecția demnității. Cazul unui poet precum Adam Ważyk, autorul „Poemului pentru adulți” din 1955, text care a făcut să explodeze certitudinile mitologice staliniste, este revelator pentru posibilitatea de a anula, prin regăsirea libertății interioare, efectele halucinogene ale pastilelor de Murti Bing. Se pot aminti și alte asemenea reacții, de la tânărul François Furet (a apărut între timp și biografia sa scrisă de Christophe Prochasson) la dramaturgul marxist Gyula Háy.

Beta a fost inspirat de cazul tragic al lui Tadeusz Borowski (supraviețuitor al Auschwitz-ului, autorul celebrului volum „Pe acest drum către camera de gazare, doamnelor și domnilor”). Itinerariul lui Delta este cel al unui poet care a virat de la naționalismul șovin legat de ideile lui Roman Dmowski către un comunism oportunist. În fine, Gamma, modelat după comisarul ideologic Jerzy Borejsza, este înrudit cu militanți gen Leonte Răutu ori criticul Paul Georgescu (amândoi impenitenți leniniști). Un scurt fragment din portretul lui Gamma este revelator: „Loial Centrului, el a dat glas optimismului oficial, în timp ce în realitate, după anii petrecuți în Rusia, era convins că Istoria este domeniul privat al diavolului și că oricine servește Istoria semnează un pact satanic. Știa prea mult pentru a mai păstra vreo iluzie și îi disprețuia pe acei naivi care continuau să le nutrească. A mai aduce câțiva nefericiți sub controlul său era pentru el un mijloc de a reduce numărul persoanelor cu libertate interioară care, prin simplul fapt al existenței lor, îl judecau”. Scriitorul avea să revină asupra cazului Borejsza în volumul „ABC-ul lui Miłosz”, insistând asupra rolului acestuia în organizarea „mișcării pentru pace” și atragerea lui Picasso în rândurile acestei masive operații propagandistice staliniste. Numele lui Borejsza este invocat frecvent în interviurile cu foștii demnitari staliniști purtate de ziarista Teresa Torańska în perioada activității libere a Solidarității (august 1980 – decembrie 1981) și publicate ulterior în samizdat. Cazul Leonte Răutu este extrem de asemănător, cel puțin pentru perioada stalinizării Europei de Est. Și acesta cunoscuse războiul în URSS, ceea ce nu l-a împiedicat să impună Noua Credință cu demonică stăruință. Într-adevăr, cultul Istoriei, sacralizarea unui misterios telos încarnat în entitatea mistică a Partidului, sunt de fapt expresia unei anti-teodicee, a prezenței Diavolului. Cred că analizele lui Leszek Kołakowski privind relația dintre ideologia revoluționară și demonism pornesc tocmai de la aceste reflecții ale lui Miłosz.

L-am întâlnit de două ori pe Czesław Miłosz. Prima oară la conferința despre rolul intelectualilor în schimbările din Europa de Est organizată de „Partisan Review” în primăvara anului 1992. A doua oară, la un simpozion organizat la Universitatea Georgetown din Washington, unde a vorbit, alături de Jeanne Hersch, despre umanism și adevăr în lumea de azi. Mi-au povestit mult despre el prieteni care l-au cunoscut îndeaproape, inclusiv Adam Michnik. Dintre scriitorii contemporani, regăsesc stilul lui Miłosz la eseistul și poetul Adam Zagajewski. Miłosz a fost un mare poet polonez (laureat al Premiului Nobel) și un cetățean al lumii. I-a repugnat orice formă de tembelism provincial, orice formă de șovinism, rasism și antisemitism, și a denunțat cu egală pasiune morală fascismul și comunismul. Cu excepția unor Nikolai Berdiaev și Lev Șestov, nu știu să fi scris cineva pagini mai pătrunzătoare despre Dostoievski decât cele datorate lui Miłosz. „Gândirea captivă” rămâne una dintre piesele de rezistență ale literaturii demnității într-un veac dominat de nerușine și amnezie, o copleșitoare mărturie și o analiză de o scăpărătoare luciditate a mirajului ideologic totalitar.

Cred că reflecțiile lui Miłosz despre totalitarism, duplicitate, prăbușiri morale și salvare prin spirit rămân de o ardentă actualitate. La un ceas istoric când mulți intelectuali capotaseră, Miłosz a trasat liniile de forță ale unei posibile și necesare renașteri a unei subiectivități demne. Elogiul Europei Centrale, laitmotiv al operei lui Miłosz, sună extrem de tulburător și azi, când agresiunile Rusiei putiniste combinate cu noul val autoritar repun în discuție marile câștiguri ale ultimelor decenii. Nu e nevoie să spun ce-ar fi avut de zis Miłosz sau Zbigniew Herbert în actualele condiții. Oricine le cunoaște scrierile își poate lesne imagina.

Din minunatul volum „Miłosz’s ABC” (New York, Farrar Straus and Giroux, 2001, pp. 86-89), voi cita un fragment despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizație de atâtea ori calomniată, una dintre puținele forme de rezistență intelectuală concertată împotriva ofensivei ideologice comuniste în primii ani ai Războiului Rece: „I could write an entire book about it, but I have no desire to. After all, there are already books about the ‘liberal conspiracy,” as it was called. … ‘le Congres’ was the work of minds which had passed through Marxism, revisionism, Trotskyism: only such minds, it turned out, understood the danger of the Stalinist system because they were the only ones in the West who had the desire to follow what was going on there. In short, it was mainly Jewish intellectuals from New York who founded the Congress. Józef Czapski and Jerzy Giedroyc participated in the founding convention in Berlin, which explains my early familiarity with the Congress. …Today, looking back with hindsight, I have to say that the ‘liberal conspiracy’ was necessary and justified. It was the sole counterweight to the propaganda on which the Soviets expended astronomical sums.”// „Aș putea scrie o întreagă carte despre el, dar nu am nicio dorință. Până la urmă, există deja cărți despre ‚conspirația liberală’, așa cum a fost numită... ‚Congresul’ a fost opera minților care au trecut prin marxism, revizionism, troțkism: doar asemenea minți, s-a dovedit, au înțeles pericolul sistemului stalinist pentru că au fost singurele din Occident care au avut dorința de a urmări ce se petrecea acolo. Pe scurt, au fost mai ales intelectualii evrei din New York care au fondat Congresul. Józef Czapski și Jerzy Giedroyc au participat la convenția fondatoare de la Berlin, ceea ce explică familiaritatea mea timpurie cu Congresul... Astăzi, privind în urmă, trebuie să spun că acea ‚conspirație liberală’ a fost necesară și justificată. A fost singura contragreutate la propaganda pe care sovieticii au cheltuit sume astronomice”.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:05 0:00
Link direct

Miłosz nu a idealizat Congresul, a văzut și slăbiciunile sale interne, inclusiv o înclinație spre lux în condițiile în care scriitorii est-europeni refugiați în Franța (între care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și atâția alții) cu greu reușeau să supraviețuiască. Dar, spre deosebire de anti-anticomuniști, nu a pus sub nicio formă sub semnul întrebării rațiunea de a exista a acestui forum anti-totalitar.

Nu sunt multe cărțile despre care putem spune că și-au pus pecetea asupra unui veac. Scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunistă din Polonia și de a rămâne în Vest, apărută la Paris în 1953, eseul lui Czesław Miłosz „Gândirea captivă” a devenit un document esențial al literaturii anti-totalitare. Este vorba de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunistă (‚Noua Credință’) asupra atâtor intelectuali din însângeratul și absurdul secol XX. Un secol al abdicării rațiunii, al exaltării violenței extremiste și al ascensiunii unor dictatori paranoici pentru care jocul iresponsabil cu destinele a milioane de oameni era răspunsul la ceea ce ei considerau a fi „comandamentele Istoriei”.

La vremea publicării sale, scria Miłosz în prefața din 1981, „Gândirea captivă” a provocat furia intelighenției de stânga de pe Rive Gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al unei Americi socotită pe cale de fascizare. Își suspendaseră rațiunea critică și își plasaseră speranța la Răsărit. Scria Miłosz: „Aceia dintre compatrioții lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să menționeze rețeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuși al sistemului pretins socialist, erau ponegriți și ostracizați”. Tot astfel, cartea lui Miłosz a reușit să-i agaseze atât pe gauchiştii fanatizați, cât și pe acei membri ai exilului care așteptau de la el un rechizitoriu, nu un eseu filosofico-politic extrem de nuanțat.

Tema „Gândirii captive”, concentrată în discuția asupra Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei mentale specifică universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în așa-zisele democrații populare a fost o încercare de a obține controlul total asupra spiritului uman. De aici și rolul capital al condiționării prin ideologie. Pentru marxiști, libertatea nu este o valoare autonomă, ci „necesitatea înțeleasă”. Adică explicată în funcție de interesele partidului. Cum scrie Miłosz: „Omul trebuie făcut să înțeleagă, pentru ca apoi să accepte. Cine sunt inamicii noului sistem? Cei care nu înțeleg”. În cazul lor, soluția este glonțul, închisoarea, lagărul de concentrare. Ideologia devine astfel un instrument de anesteziere a conștiinței morale și o perdea de fum în spatele căreia se ascund pulsiuni și acțiuni criminale. Ideologia te învață ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăști oamenii în carne și oase.

Într-o lume în care noii Neceaievi organizează atentate teroriste în inima New York-ului, la Londra, la Paris și la Madrid, avem toate motivele să gândim și să regândim originile și implicațiile radicalismului utopic. Într-adevăr, subiectul cărții este, cu cuvintele lui Miłosz, „vulnerabilitatea minții în secolul douăzeci la seducția exercitată de doctrine sociopolitice și disponibilitatea sa de a accepta teroarea totalitară de dragul unei ipoteze. În acest sens, cartea transcende limitele de loc și timp și explorează cauzele profunde ale aspirațiilor contemporane către certitudine, oricât de iluzorie”. Aici este miezul chestiunii – dorința individului de a aparține, de a găsi un scop politico-moral care să confere un sens nemuritor propriei sale existențe. Este ceea ce gânditorul conservator american William F. Buckley Jr. a numit „imanentizarea eschatonului”, convingerea că revoluția poate întemeia împărăția divină hic et nunc. Miłosz examinează patru cazuri de asemenea înregimentare în mișcarea comunistă prin îmbrățișarea frenetică a credinței marxiste. Este poate partea cea mai fascinantă a unei cărți menită să dăinuie ca expresie a adevărului alături de scrierile lui Orwell, Koestler ori Soljenițîn. Tony Judt avea dreptate scriind despre „Gândirea captivă”: „Between Ketman and the Pill of Murti-Bing, Miłosz brilliantly dissects the state of mind of the fellow traveler, the deluded idealist, and the cynical time server.” („Între Ketman și pastila Murti-Bing, Miłosz disecă sclipitor starea de spirit a tovarășului de drum, a idealistului amăgit și a oportunistului cinic”.)

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG