Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Din minunatul volum „Miłosz’s ABC” (New York, Farrar Straus and Giroux, 2001, pp. 86-89), voi cita un fragment despre ceea ce a fost Congresul pentru Libertatea Culturii, acea organizație de atâtea ori calomniată, una dintre puținele forme de rezistență intelectuală concertată împotriva ofensivei ideologice comuniste în primii ani ai Războiului Rece: „I could write an entire book about it, but I have no desire to. After all, there are already books about the ‘liberal conspiracy,” as it was called. … ‘le Congres’ was the work of minds which had passed through Marxism, revisionism, Trotskyism: only such minds, it turned out, understood the danger of the Stalinist system because they were the only ones in the West who had the desire to follow what was going on there. In short, it was mainly Jewish intellectuals from New York who founded the Congress. Józef Czapski and Jerzy Giedroyc participated in the founding convention in Berlin, which explains my early familiarity with the Congress. …Today, looking back with hindsight, I have to say that the ‘liberal conspiracy’ was necessary and justified. It was the sole counterweight to the propaganda on which the Soviets expended astronomical sums.”// „Aș putea scrie o întreagă carte despre el, dar nu am nicio dorință. Până la urmă, există deja cărți despre ‚conspirația liberală’, așa cum a fost numită... ‚Congresul’ a fost opera minților care au trecut prin marxism, revizionism, troțkism: doar asemenea minți, s-a dovedit, au înțeles pericolul sistemului stalinist pentru că au fost singurele din Occident care au avut dorința de a urmări ce se petrecea acolo. Pe scurt, au fost mai ales intelectualii evrei din New York care au fondat Congresul. Józef Czapski și Jerzy Giedroyc au participat la convenția fondatoare de la Berlin, ceea ce explică familiaritatea mea timpurie cu Congresul... Astăzi, privind în urmă, trebuie să spun că acea ‚conspirație liberală’ a fost necesară și justificată. A fost singura contragreutate la propaganda pe care sovieticii au cheltuit sume astronomice”.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:05 0:00
Link direct

Miłosz nu a idealizat Congresul, a văzut și slăbiciunile sale interne, inclusiv o înclinație spre lux în condițiile în care scriitorii est-europeni refugiați în Franța (între care Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și atâția alții) cu greu reușeau să supraviețuiască. Dar, spre deosebire de anti-anticomuniști, nu a pus sub nicio formă sub semnul întrebării rațiunea de a exista a acestui forum anti-totalitar.

Nu sunt multe cărțile despre care putem spune că și-au pus pecetea asupra unui veac. Scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunistă din Polonia și de a rămâne în Vest, apărută la Paris în 1953, eseul lui Czesław Miłosz „Gândirea captivă” a devenit un document esențial al literaturii anti-totalitare. Este vorba de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunistă (‚Noua Credință’) asupra atâtor intelectuali din însângeratul și absurdul secol XX. Un secol al abdicării rațiunii, al exaltării violenței extremiste și al ascensiunii unor dictatori paranoici pentru care jocul iresponsabil cu destinele a milioane de oameni era răspunsul la ceea ce ei considerau a fi „comandamentele Istoriei”.

La vremea publicării sale, scria Miłosz în prefața din 1981, „Gândirea captivă” a provocat furia intelighenției de stânga de pe Rive Gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al unei Americi socotită pe cale de fascizare. Își suspendaseră rațiunea critică și își plasaseră speranța la Răsărit. Scria Miłosz: „Aceia dintre compatrioții lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să menționeze rețeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuși al sistemului pretins socialist, erau ponegriți și ostracizați”. Tot astfel, cartea lui Miłosz a reușit să-i agaseze atât pe gauchiştii fanatizați, cât și pe acei membri ai exilului care așteptau de la el un rechizitoriu, nu un eseu filosofico-politic extrem de nuanțat.

Tema „Gândirii captive”, concentrată în discuția asupra Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei mentale specifică universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în așa-zisele democrații populare a fost o încercare de a obține controlul total asupra spiritului uman. De aici și rolul capital al condiționării prin ideologie. Pentru marxiști, libertatea nu este o valoare autonomă, ci „necesitatea înțeleasă”. Adică explicată în funcție de interesele partidului. Cum scrie Miłosz: „Omul trebuie făcut să înțeleagă, pentru ca apoi să accepte. Cine sunt inamicii noului sistem? Cei care nu înțeleg”. În cazul lor, soluția este glonțul, închisoarea, lagărul de concentrare. Ideologia devine astfel un instrument de anesteziere a conștiinței morale și o perdea de fum în spatele căreia se ascund pulsiuni și acțiuni criminale. Ideologia te învață ca în numele unei iubiri abstracte pentru umanitate să urăști oamenii în carne și oase.

Într-o lume în care noii Neceaievi organizează atentate teroriste în inima New York-ului, la Londra, la Paris și la Madrid, avem toate motivele să gândim și să regândim originile și implicațiile radicalismului utopic. Într-adevăr, subiectul cărții este, cu cuvintele lui Miłosz, „vulnerabilitatea minții în secolul douăzeci la seducția exercitată de doctrine sociopolitice și disponibilitatea sa de a accepta teroarea totalitară de dragul unei ipoteze. În acest sens, cartea transcende limitele de loc și timp și explorează cauzele profunde ale aspirațiilor contemporane către certitudine, oricât de iluzorie”. Aici este miezul chestiunii – dorința individului de a aparține, de a găsi un scop politico-moral care să confere un sens nemuritor propriei sale existențe. Este ceea ce gânditorul conservator american William F. Buckley Jr. a numit „imanentizarea eschatonului”, convingerea că revoluția poate întemeia împărăția divină hic et nunc. Miłosz examinează patru cazuri de asemenea înregimentare în mișcarea comunistă prin îmbrățișarea frenetică a credinței marxiste. Este poate partea cea mai fascinantă a unei cărți menită să dăinuie ca expresie a adevărului alături de scrierile lui Orwell, Koestler ori Soljenițîn. Tony Judt avea dreptate scriind despre „Gândirea captivă”: „Between Ketman and the Pill of Murti-Bing, Miłosz brilliantly dissects the state of mind of the fellow traveler, the deluded idealist, and the cynical time server.” („Între Ketman și pastila Murti-Bing, Miłosz disecă sclipitor starea de spirit a tovarășului de drum, a idealistului amăgit și a oportunistului cinic”.)

Virgil Nemoianu
Virgil Nemoianu

Scriind aceste rânduri, mi-am amintit că profesorul Virgil Nemoianu mi-a povestit despre felul cum s-a cunoscut cu Czesław Miłosz, despre relația lor de prietenie intelectuală. L-am rugat să aștearnă pe hârtie câteva amintiri, lucru pe care l-a făcut chiar pe data de 10 octombrie 2011 cu o generozitate pentru care îi rămân îndatorat:

„Uite, el era profesorul de polonă în Departamentul de [limbi] slave de la Berkeley. Eu am venit acolo în 1975/76 inițial ca lector de schimb cultural pentru predare de română. Mai fuseseră și alții sau altele înaintea mea pe acest post, figuri destul de șterse. Sosirea mea a stârnit oarecum ‚senzație’ în departament, aveam personalitate și inteligență (comparativ cel puțin). Vorbeam mult mai liber, asta stârnea curiozitate. Miłosz s-a lansat față de mine în judecăți etice; sosit aici ar fi trebuit să mă fi încărcat de unele vinovății, nu? Așa era logic. Eu îi recunoșteam ponderea și superioritatea etică și am discutat destul de amănunțit cu el cum stau (și cum au stat) lucrurile. Am sfârșit prin a ne împrieteni. A contribuit la asta și faptul că ne întâlneam câteodată duminica la biserica (catolică) din colțul străzii unde locuiam (Grove, acum Martin Luther King). Am mai stat doi ani la Berkeley, de astă dată pe banii universității (predând 1/2 normă literatură comparată, 1/2 normă română); departamentul era numit‚ de [limbi] slave și est-europene’).

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:18 0:00
Link direct

Un lucru care îmi plăcea era că Miłosz mi se adresa cu ‚Nemoianu’ (deci nici Virgil, nici Dr. sau Prof. sau Mr.), așa ca dascălii la școală în România. Asta în 76/78. El era știut ca tip de mare succes la femei. La party-uri vorbeam literatură. Pregătea un mic paper ca paralela Soloviov/Jules Verne. Toata lumea a râs. Eu am înțeles că se referea la un mic text al lui Soloviov care și mie îmi plăcea grozav. Era un bărbat chipeș, trup și mișcări de cavaler, de călăreț, ținută atletică și aristocratică (de fapt chiar era), deși în vederi cu totul democrat. Iubea California, îi plăceau culorile ruginii, sau brun/gălbui ale dealurilor. În 79/80 am fost Asst Prof. la Univ. Cincinnati. El a fost invitat acolo nu știu pe ce linie. A locuit în casa noastră, un townhouse spațios, dar practic nemobilat. I-am cedat patul nostru (singurul), noi am dormit pe o saltea. Am vorbit mult comparând situația din Polonia cu cea din România. El se minuna ce înapoiată și represivă era cea din România: nu-și dăduse seama până atunci (79/80).”

Czesław Miłosz a fost bun prieten cu Jeanne Hersch, studenta, apoi asistenta și colaboratoarea lui Karl Jaspers, autoarea unei cărți, „Idéologies et Réalité”, despre care a scris rânduri de o mare adâncime Monica Lovinescu. Iată un poem filosofic scris de Miłosz despre ceea ce a învățat el de la distinsa gânditoare elvețiană („Selected Poems. 1931-2004″). Într-adevăr, trecutul nu este niciodată închis:

1. That reason is a gift of God and that we should believe in its ability to comprehend the world./Că trecutul este un dar de la Dumnezeu și că trebuie să credem în capacitatea lui de a descifra lumea.

2. That they have been wrong who undermined our confidence in reason by enumerating the forces that want to usurp it: class struggle, libido and will to power./Că s-au înșelat subminând încrederea noastră în rațiune, enumerând forțele care vor s-o uzurpe: lupta de clasă, libidoul și voința de putere.

3. That we should be aware that our being is enclosed within the circle of its perception, but not reduce reality to dreams and phantoms of the mind./Că trebuie să fim conștienți că ființa noastră este prinsă în cercul percepției sale, dar să nu reducem realitatea la vise și stafii ale minții.

4. That truth is a proof of freedom and that the sign of slavery is a lie./Că adevărul este o dovadă a libertății și că semnul sclaviei este o minciună.

5. That the Proper attitude toward being is respect and that we must, therefore, avoid the company of people who debase being with their sarcasm, and praise nothingness./Că atitudinea Potrivită față de existență este respectul și că trebuie, prin urmare, să evităm compania celor care pervertesc existența cu sarcasmul lor și preamăresc nimicnicia.

6. That, even if we are accused of arrogance, it is the case that in the life of the mind a strict hierarchy is mandatory./Că și atunci când suntem acuzați de aroganță este pentru că în viața minții devine obligatorie o ierarhie strictă.

7. That intellectuals in the twentieth century were afflicted with the habit of baratin, i.e., irresponsible jabber./Că intelectualii secolului XX au fost chinuiți de obiceiul verbiajului, adică sporovăială iresponsabilă.

8. That in the hierarchy of human activities the arts stand higher than philosophy, and yet bad philosophy can spoil art./Că în ierarhia activităților umane artele stau mai sus ca filosofia și, cu toate acestea, filosofia poate corupe arta.

9. That objective truth exists; namely, out of two contrary assertions, one is false, one is true, except in strictly defined cases when maintaining contradiction is legitimate./Că adevărul obiectiv există; anume, din două afirmații contrare, una este falsă, una este adevărată, cu excepția cazurilor speciale în care salvarea contradicției este legitimă.

10. That quite independently of the fate of religious denominations we should preserve a „philosophical faith,” i.e., a belief in transcendence as a measure of humanity./Că independent de soarta denumirilor religioase ar trebui să păstrăm o „credință filosofică”, adică o convingere a transcendenței ca măsură a umanității.

11. That time excludes and sentences to oblivion only those works of our hands and minds which prove worthless in raising up, century after century, the huge edifice of civilization./Că timpul exclude și condamnă la uitare doar acele opere ale mâinilor și minților noastre care se dovedesc inutile în ridicarea, secol după secol, a edificiului imens al civilizației.

12. That in our lives we should not succumb to despair because of our errors and our sins, for the past is never closed down and receives the meaning we give it by our subsequent acts./Că în viețile noastre nu trebuie să cedăm disperării din pricina erorilor și păcatelor noastre pentru că trecutul nu este niciodată închis și primește sensul pe care i-l dăm noi prin acte subsecvente.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG